La Editura Unu, din Chişinău, a apărut, o carte emblematică pentru condiţia dascălului de pretutindeni. Titlul lucrării, de peste 450 de pagini, este Profesorul, iar autoare este scriitoarea Eugenia Bulat. Chiar pe copertă apare menţiunea „In memoriam”, volumul constituindu-se într-un mozaic format din: interviuri, amintiri, documente, reproduceri, fotografii.
Lucrarea prezintă destinul unui dascăl care a slujit, timp de 30 de ani, învăţământul. Profesorul Ştefan Sevastianovici Bulat oficiază lecţiile, precum un preot în altar: cu desăvârşită credinţă. El aprinde, în sufletele „netrezite” la realitate, câte o făclioară pentru a le lumina drumul devenirii întru fiinţă şi conştiinţă, iar „instrumentul” la care a apelat a fost literatura română: letopiseţele cronicarilor, poeziile lui Eminescu şi Coşbuc, proza lui Hasdeu, dramaturgia lui Alecsandri.
Dascălul este prezentat de fosta sa elevă ca un „cântăreţ” cu o sensibilitate extraordinară. Ştia să atingă exact acea coardă a cărei vibraţie ajunge neîntârziat în sufletul elevilor. Predarea textului literar nu-i impresiona doar, pe elevi, ci făcea cu mult mai mult: trezea în ei conştiinţa naţională, mândria că aparţin unui popor nobil. Ştefan Sevastianovici Bulat a stat toată viaţa sub „sabia lui Damocles”, deoarece şi părinţii şi socrii fuseseră exilaţi în Siberia, dascălul însuşi a fost în pericol de a fi deportat. Vremurile au fost grele şi tulburi pentru acest om deosebit, care nu a lăsat nemulţumirea, durerea şi revolta să ajungă la învăţăceii săi.
Trăitori într-o „Republică” satelit al URSS, copii aflau că sunt români, că au fraţi peste Prut, că sunt urmaşii lui Ştefan cel Mare. Alfabetul chirilic din manuale este prezentat ca o distorsionare a adevărului istoric, mistificat de noua putere.
Autoarea „recompune”, ca într-un puzzle, portretul Profesorului cu duioşie, sensibilitate şi sinceritate, retrăieşte cu nostalgie anii când era eleva domnului Bulat.
Lucrarea are şapte capitole şi este precedată de un „Argument,” în care semnatara volumului precizează: Cartea-muzeu Profesorul este, nu în ultimul rând, un pios îndemn la neuitarea profesorilor noştri, ai celor care au ars, luminându-ne.
Primul capitol, intitulat Profesorul este cel mai consistent. Autoarea evocă perioada ciclului primar când l-a întâlnit pentru prima dată pe profesor. Acesta înlocuise pe învăţătoarea şcolăriţei: La acea vârstă fragedă, memoria mea l-a înregistrat ca pe o imensă sursă de căldură umană, o căldură grijulie şi protectoare. Era un sentiment minunat şi vital, de care duceam lipsă cronică. Mai târziu, prin clasa a VI-a, când dascălul îi devine profesor de „Limba Moldovenească” şi eleva scrie primele poezioare, acesta devine un zeu atât de mare, încât a comunica pe viu cu el era o enormă emoţie şi responsabilitate … Când ştiam că urmează ora lui, îmi cânta sufletul ca înainte de o mare sărbătoare – era întruchiparea bucuriei orelor de la şcoală.
Elementele de vocabular, morfologia, sintaxa, punctuaţia, erau predate în manieră personală, atractivă şi incitantă. Aveam noroc de un profesor care ştia să ne direcţioneze spre noi descoperiri, să ne impulsioneze spre cugetare … ne cerea să avem caiet de lecturi şi să scriem în acesta cărţile citite, autorii, să copiem pasaje care ne-au plăcut mai mult, să notăm câteva trăsături de caracter ale personajelor care ne-au inspirat. Lecţiile despre Alecsandri şi Eminescu au fost momente memorabile, de mare sensibilitate, prin care dascălul explica elevilor care sunt valorile morale fundamentale, dar le sugera şi faptul că Moldova nu este numai teritoriul dintre Nistru şi Prut, ci include spaţiul de dincolo de graniţa oficială, în care au văzut lumina zilei cei doi scriitori amintiţi. Profesorul nu admitea citirea mecanică şi reproducerea liniară a textului, ci pretindea elevilor să filtreze informaţiile oferite de un text literar şi să emită judecăţi de valoare. De fapt îi determina pe învăţăcei să-şi formeze personalitatea şi spiritul critic, să pună bazele formării lor intelectuale. Luceafărul predat de Ştefan Bulat era o lecţie despre Viaţă şi Dragoste, dar, întâi de toate, era o lecţie despre Om. Domnul profesor abordează procedee moderne şi implică şcolarii nu numai la serbări, ci şi în dramatizări, în drumeţii şi excursii, în vizionarea unor spectacole de teatru la Chişinău.
Pune în scenă „Luceafărul”, distribuie copiilor rolurile, iar învăţarea textului era, desigur, implicită. (A anticipat acest slujitor al catedrei noile strategii didactice? A preinventat Săptămâna Altfel? Fără cursuri de formare moderne? Ori n-or fi atât de noi… precum ni se spune astăzi???). O pâine de om era profesorul nostru, o grădină de frumuseţe era! Destul să-i vezi zâmbetul, ochii şi să fii şi mai fericit! Era tânăr şi frumos, şi erudit, şi dăruitor cu noi toţi.
Ideologia sovietică era prezentă şi „hăcuia” literatura naţională. Şcolarii sunt minţiţi cum că ar vorbi o altă limbă decât limba romănă, dar, mărturiseşte eleva de atunci: …noi înţelegeam lesne că vorbeam aceeaşi limbă… cerberilor le-a scăpat lucrul cel mai important: faptul că prin Eminescu şi sub bagheta inspirată a unui profesor valoros, din noi vor creşte pui de vultur şi deloc pui de găină, aşa cum se aşteptau. În sufletul copiilor „Domnul” a sădit convingerea că limba este definitorie pentru un popor, repetându-le că: …doar printr-o cunoaştere bună a limbii materne, poţi deveni om, fără aceasta nu ai nicio şansă!
Deşi atins de nedreptăţile regimului, dascălul îi dirijează pe copii spre toleranţă şi înţelegere. Relaţia sa cu discipolii se baza nu numai pe înţelepciune, ci şi pe transmiterea adevărului fără distorsionări sau exagerări, pe o onestitate maximă faţă de Adevăr. Prin literatură Stepan Sevastianovici Bulat îşi pregătea elevii pentru viaţă.
Plecarea la colegiu o depărtează pe şcolăriţă de mentorul ei şi despărţirea e dureroasă, mai ales că e obligată să urmeze o şcoală de construcţii, adică ceva care îi repugnă. Decizia familiei e categorică şi intervenţia dascălului se loveşte ca de un zid, de hotărârea tatălui, care spune răspicat: „E copilul meu: ce vreau, aceea fac cu dânsul!”
Capitolul al doilea, intitulat Caietele profesorului, trece în revistă trei caiete şi câteva „cărţulii fără copertă” care conţin informaţii despre perioade diverse din viaţa dascălului, articole filologice, sau fragmente din opere, de asemeni o Biblie din 1819. Consemnări, versuri, sfaturi, informaţii oenologice, proverbe şi zicători, toate adunate grijuliu. După cum mărturiseşte autoarea volumului, aceste mărturii au fost descoperite după dispariţia profesorului, ascunse cu grijă pentru a nu deveni probe de „duşmănie” faţă de noua putere. (Siberia nu era departe!)
Capitolul al treilea adună amintirile celor trei copii: Veronica, Elena şi Valeriu, a nepoţilor, a unor rude, a unor prieteni şi se intitulează El era al meu şi nu-l puteam împărţi cu nimeni. Secvenţele se înşiruie sub forma unor interviuri. Fiecare prezintă personalitatea dascălului prin relaţiile cu apropiaţii, cu prietenii, vecinii, neamurile, colegii, elevii şi cu ei înşişi.
Valeriu, mezinul familiei mărturiseşte: Eu ţin minte că papa se simţea tare bine între copii. Se vede că era pedagog înnăscut. Tocmai de aceea elevii erau mereu la noi acasă. Scene înduioşătoare se perindă prin faţa cititorului: destine frânte, oameni generoşi, trădători sau înţelepţi, după cum i-a cioplit vremurile.
Veronica, fiica cea mai mare, aminteşte despre faptul că tatăl ei a achiziţionat un aparat foto şi asta a reprezentat o mare oportunitate, căci aşa au fost păstrate secvenţe din lumea satelor prin care familia a trecut. Pe atunci să ai un aparat de fotografiat era ceva rar. Cred că istoria acestor sate (Găleşti şi Sadova) o poţi restabili în proporţie de 90% după fotografiile lui papa … avea nu doar pedagogia în sânge, ci şi talent de inginer! Tot timpul crea ceva de natură tehnică. Se ţinea de cuvânt în toate, chiar şi în faţa noastră, a copiilor.
Elena (Lena), fiica mijlocie, povesteşte despre momentul întoarcerii rudelor deportate în Siberia, despre raţia de gaz atât de greu de obţinut, despre convieţuirea cu proprietarii locuinţei care fuseseră, anterior, alungaţi în urma unor reclamaţii mincinoase, despre permanenta foame a copiilor, despre lipsa alimentelor, despre colectivizare, dar mai presus de toate despre calităţile tatălui ei. Dragostea fiicei este acaparatoare, Lena afirmă: El era al meu şi nu-l puteam împărţi cu nimeni. Când venea de la şcoală, avea întotdeauna măcar un teanc de caiete subsuoară! Era plină masa lui cu teancuri de caiete: de la fiecare clasă câte un teanc. Şi toată viaţa sta şi le controla, şi le controla, şi le controla. Zicea aşa: Dacă omul ştie limba maternă şi scrisul corect, el este om cărturar şi are viitor. Dacă el nu cunoaşte asta, apoi nu are nicio valoare. – acesta era crezul lui. Creativitatea este o trăsătură remarcată de toţi cei trei copii.
De la nepoţii, strănepoţii şi rudele din Franţa, America, România, Moldova se adună şi troienesc amintirile, recompunând treptat imaginea unui om, unui profesor care a modelat generaţii de elevi, generaţii de oameni adevăraţi, iar aceştia nu au lăsat să se şteargă cu totul amintirea lui. Familia noastră a avut un mare noroc! Fiecare dintre noi este o părticică dintr-un om absolut minunat, mărturiseşte una dintre nepoate
Al patrulea capitol se intitulează: El a mers pe calea umanismului şi adună impresii şi amintiri ale foştilor elevi. Ajuns între timp dascăl, unul dintre ei afirma: Profesorul Bulat ne-a deschis cel mai valoros altar al fiinţei umane, cel aşezat pe trei dimensiuni, cele mai nobile şi mai sacre: Binele, Frumosul şi Adevărul. Lucrurile acestea le-am întâlnit, de ele ne-am pătruns, iniţial, de la el. Ancorarea noastră la românism, în timpuri când noi mai scriam cu grafie chirilică, a fost făcută într-un mod foarte delicat şi subtil! Elevii de altădată conştientizează acum, când au devenit adulţi, faptul că dascălul lor a sădit în ei elementele iniţiale ale creativităţii. O altă latură remarcabilă a fost respectul total faţă de copil, mai exact faţă de omul în devenire, de aceea glasul profesorului nu se înălţa niciodată, tonul era prietenos şi demnitatea elevului era respectată.
Un alt fost elev, doctorul Boris Boguş, remarca: Abia acum, având capacitatea de analiză a vârstei, îţi dai seama ce înseamnă ca la momentul oportun un copil să aibă contact cu un om valoros, un om care are ce oferi şi ştie cum să ofere … unii pedagogi au fost pentru noi adevărate faruri, călăuze! Din intervenţiile foştilor elevi se desprinde ideea că domnul lor nu era omul care să creeze tocilari. Tot procesul instructiv-educativ se baza pe înţelegere, logică, judecată şi sensibilitate. Ştefan Bulat nu educa numai prin vorbe, ci mai ales prin fapte, gesturi, atitudini. Comportamentul său se constituia într-un exemplu demn de urmat. El era modelul!
Activităţile extraşcolare, organizate de profesor, erau o alternativă a învăţării în sala de clasă, pe care acest pedagog înzestrat a folosit-o cu înţelepciune şi eficienţă. Munca profesorului nu ia vacanţă niciodată, el se dedică profesiei până la sacrificiu.
Capitolul al cincilea se numeşte Noi aveam nevoie de modele şi le-am avut.
Autoarea prezintă interviuri cu trei foşti colegi de muncă ai profesorului Ştefan Bulat. Ideea de om modest, chibzuit, generos se degajă din vorbele cadrelor didactice ajunse la vârsta senectuţii şi a amintirilor blurate.
Semnatara volumului explică structura cărţii, subliniind faptul că, pentru a realiza portretul unei persoane, este necesar „să îmbrăţişezi pe toţi aceia care au făcut parte din viaţa lui”. Chipul profesorului apare astfel reconstruit din multe minisecvenţe, folosindu-se pluriperspectivismul.
Al şaselea capitol, Bulat – urmaş al vistiernicului lui Ştefan cel Mare, se constituie într-o cercetare semantică a numelui de familie, dar şi o documentare solidă a originii familiei Bulat. Documentele istorice atestă faptul că primul înaintaş care purta acest nume a fost trăitor în perioada domniei lui Ştefan cel Mare. Parcă acest aspect anume motivează dragostea de neam a stră-stră-stră-strănepotului, Ştefan Bulat.
Epilogul este o recunoaştere a faptului că, pentru păstrarea sufletului românesc în Basarabia era nevoie de oameni care să se opună tăvălugului numit rusificare, ori acest lucru trebuia făcut cu tact, cu diplomaţie, de oameni demni, modeşti şi conştienţi de mersul istoriei. Un astfel de om a fost PROFESORUL.
Ultimile enunţuri răspund şi nedumeririi implicite a scriitoarei, luminându-i cumva destinul: Acum văd clar de ce m-am zbuciumat o viaţă să ajut în devenirea lor atâţia copii: îl continuam pe el. Acuma ştiu de ce prima idee de titlu al acestei cărţi a fost Lumina ce m-a răsărit: înţelesesem exact ce a făcut pentru mine el.
*
În contextul actual, când dascălul este tot mai împins spre periferia socială, o astfel de apariţie editorială are menirea de a da speranţă omului de la catedră, de a-l face să fie încredinţat că rolul pe care îl are este de maximă importanţă. Visul începe cu un profesor care crede în tine, trage de tine şi te împinge la un nivel superior.
Tot acest volum captivant este o pledoarie pentru respectarea şi înţelegerea condiţiei de dascăl, pentru conştientizarea responsabilităţii enorme pe care o poartă pe umeri, pentru rolul crucial pe care îl are în societate.
În Republica Moldova, adică în Basarabia, lucrul acesta pare a fi mai bine înţeles, din păcate, decât în România!
Profesor Monica CRISTEA