Valorificând informaţii din psihologie, antropologie, sociologie, istorie, politică, drept, management, filosofie, din asistenţa socială şi din creatologie, ştiinţa rezolvării conflictelor se edifică pe câteva idei fundamentale, care contrariază prejudecăţile şi atitudinile noastre vis-a-vis de fenomenul conflictual. Dacă pe alte meleaguri această problematică se regăseşte în planurile de Învăţământ de la toate nivelurile (începând cu ciclul primar şi terminând cu cel superior) la noi încă se mai duce politica păguboasă a struţului, lăsând liber conflictul să se dezvolte malign.
Acceptarea, recunoaşterea omniprezenţei conflictelor şi transformarea lor, tradiţional percepute îndeobşte ca evenimente negative şi distructive, în oportunităţi şi şanse de progres este noua „filosofie” pe care nu o putem ignora. Trebuie să învăţăm să reorientăm energia disensiunii în direcţii acceptate şi utile sau, cel puţin post factum, să valorificăm conflictul ca experienţă de viaţă, ca act de învăţare cu beneficii profilactice sau diagnostice, epistemice. Să înlocuim aşadar exclamaţia „Vai, un conflict!” cu „Un conflict! Ah, ce ocazie”.
Literatura de specialitate ne oferă cu generozitate suficiente date referitoare la etiologia conflictelor, taxonomii multicriteriale, diverse metode şi tehnici de management a acestui fenomen psihosocial. Cei interesaţi pot consulta „Ştiinţa rezolvării conflictelor” semnată de H. Cornelius şi Sh. Faire, „Psihopedagogia rezolvării conflictului” şi „Psihosociologia rezolvării conflictului” de prof. Dr. Ana Stoica-Constantin sau „Conflictele şi comunicarea” de Daniel Shapiro, ca să amintesc doar câteva titluri, într-o ordine aleatorie.
Psihologii susţin cu probe incontestabile că nu este sănătos să ne reprimăm durerea, conflictele, suferinţa. Acestea trebuie exprimate, manifestate, exteriorizate. Ne sunt recomandate numeroase modalităţi inofensive şi accesibile pentru descărcarea excesului emoţional: mişcare, masaj, menaj, mişcări violente (spargerea, aruncarea, distrugerea unui obiect, mototolirea unui ziar, stoarcerea unui prosop, izbirea ritmică a unei saltele), strigăte (la adăpost de urechile altora), confesare, plâns (nu în exces, pentru că se produce cercul vicios între actul ca atare şi emoţia care 1-a produs – „Nu plângi pentru că eşti trist, ci eşti trist pentru că plângi.”), schimbarea decorului, sex, cumpărarea unui cadou râvnit mai demult, scrierea unei reclamaţii, ruga religioasă.
Nu întâmplător am lăsat la sfârşit ruga religioasă; în rezolvarea conflictelor, problematica religioasă a fost intersectată cu totul izolat. În condiţiile în care cei mai mulţi dintre noi recurgem cu greutate la metalimbaj, nu ştim să formulăm aserţiuni şi mesaje „eu” ori să elaborăm o hartă a conflictului, putem, în schimb, pune în practică virtuţile creştineşti. Astfel un bun creştin ştie că există o limită peste care nu îi este îngăduit să treacă, oricâte circumstanţe atenuante ar fi de partea lui. Altfel spus, disconfort – da, incidente şi neînţelegeri – poate, tensiuni şi crize – în nici un caz. Tensiunea şi criza presupun atitudini ostile consolidate în timp, ori Apostolul zise: „Să nu apună Soarele întru mânia voastră” (Efes.IV.26). Desigur, greu îi este oricui să-şi iubească vrăjmaşul, să întindă obrazul stâng după ce i-a fost lovit cel drept, să-şi vadă bârna din proprii ochi, să aducă la îndeplinire toate atât de subtilele şi radicalele porunci ale Predicii de pe Munte.
Doar respectând aceste îndemnuri sunt convinsă că s-ar reduce considerabil numărul conflictelor interpersonale şi intragrupale.
Şi-ar mai fi ceva: să nu ne amăgim, să nu aşteptăm recunoştinţa din locuri sterpe. Să nu uităm că din cei zece leproşi doar unul i-a mulţumit Vindecătorului!
Educatoare Emilia SAVA,
Şcoala Gimnazială „Alexandru Podoleanu”