Ziua limbii române – 31 august 2022

Revin cu aceleaşi probleme din anii din urmă, probleme rămase în suspensie, în ciuda unor intervenţii imperative ale Academiei Române în spaţiul public. Ziua limbii române (stabilită din 1990, în Republica Moldova şi din 2013, în România) este o sărbătoare a spiritului românesc, fiindcă limba este efigia cea mai pregnantă a românilor. Limba este ca un organism viu care se naşte, creşte, se dezvoltă, îmbătrâneşte şi moare odată cu poporul care a creat-o şi căruia i-a servit ca mijloc de comunicare. De aceea, vorbim despre limbi vii şi despre limbi moarte. A noastră este vie şi, oricât de contaminată este cu neologisme, cu barbarisme, cu hiperurbanisme, cu prescurtări neobişnuite sau cu SMS-uri năstruşnice, nu trebuie să ne temem. Limba română a avut până acum puterea interioară de a rămâne ea însăşi, în ciuda variatelor influenţe. Dar oare astăzi mai are limba română această forţă intrinsecă? Semnele nu sunt deloc încurajatoare.

Limba şi literatura română se studiază „cu program redus”, cu timp minim afectat gramaticii, cu trunchierea literaturii, fără respectarea aspectului diacronic. Literatura de dinainte de secolul al XX-lea devine, în ochii unora, minoră, iar succesiunea curentelor literare este declarată desuetă, depăşită. Concomitenţa distruge succesiunea, încât valoarea unui scriitor nu mai este socotită în funcţie de cadrul epocii sale, ci la nivelul de valoare absolută.

Comunicarea corectă în româneşte nu se mai face prin studiul operelor literare validate, ci prin texte de viaţă cotidiană: regulamente, statute, legi, reportaje sportive, formulare de cereri. Faptul conduce la sărăcirea drastică a vocabularului, la pierderea proprietăţii exprimării, la dialoguri monosilabice şi chiar la înlocuirea dialogului cu monologul.

Introducerea abuzivă în şcoală a unor noi materii (discipline) se face, de regulă, în detrimentul orelor de română, istorie, geografie etc., ceea ce conduce la degradarea existenţei noastre ca indivizi şi ca popor. Rezultatul acestui păcătos parcurs (azi se zice trend!) este părăsirea limbii noastre. Vă rog să vedeţi titlurile manifestărilor culturale şi chiar ştiinţifice din România ultimilor ani: mai toate sunt în limba engleză.

Decăderea vorbirii este dublată de neglijenţa scrierii. Din secolul al XIX-lea încoace, Academia Română normează limba prin reguli ortografice bine stabilite şi aprobate prin lege. Din păcate, respectarea acestei legi este astăzi, pentru unii, facultativă. Conform Legii privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române nr. 752/2001, în România, forul care „se îngrijeşte de cultivarea limbii române şi stabileşte regulile ortografice obligatorii” este Academia Română. Prin urmare, dacă regulile stabilite de Academie în privinţa limbii nu sunt respectate, se încalcă legea. Dar, neexistând mijloace de coerciţie prevăzute de această lege, situaţia persistă, spre marea pagubă a spiritului românesc. Noua ortografie nu a fost aprobată în unanimitate şi a stârnit numeroase discuţii, dar o regulă majoră a democraţiei spune, de două mii cinci sute de ani încoace, că minoritatea se supune majorităţii. Dacă acest precept nu se respectă, se ajunge la haos, anarhie, dezordine.

„Limba noastră-i limbă sfântă!”. Este un vers scris de părintele Alexe Mateevici acum mai bine de un secol şi devenit, între timp, parte a unui imn de stat românesc. „Sfinţenia” limbii vine la români din vremuri imemoriale şi rezidă în rolul identitar al felului nostru de a exprima în cuvinte lumea înconjurătoare. Acest fel de raportare la lume ne-a păstrat vii ca popor, încât observaţia – făcută de umanistul Antonio Bonfini, spre finele secolului al XV-lea – că românii au dăinuit în spaţiul lor pentru că şi-au apărat mai mult limba decât viaţa ne defineşte. Limba noastră este viaţa noastră şi, din fericire, ea mai are în sine propriile mijloace de apărare, de conservare şi de dezvoltare, cu o condiţie: să veghem ca specialişti asupra ei. Aceasta a fost prima menire a noastră ca instituţie, menire asumată la 1866, iar Academia Română nu va abdica de la această misiune niciodată.

Academician Ioan Aurel POP,

Preşedintele Academiei Române