Lucram la Muzeul de Ştiinţe Naturale şi descindeam des în Munţii Hăghimaşului, mânat de sarcini profesionale, de studiul paleontologic al calcarelor mezozoice pentru a completa colecţia instituţiei dar şi pentru trecerea doctoratului în geologie. Pentru a dispune de timp cât mai cu folos, în mod obişnuit, evitam cazările pe la cabane şi înnoptam acolo unde mă prindea seara, prin fânării, în cort sau în odăile risipite prin fânaţurile montane, afundat în atotsalvatorul şi nedespărţitul sac de dormit.
În vara anului 1965 ne propusesem să abordăm zona de la nord de Cheile Bicazului. Aşa că, înainte de intrarea în Cheile Mari o luăm pe drumul ce duce la Bârnadu, satul cu cea mai mare altitudine din Judeţul Neamţ, aflat sub Vârful Lapoş (1437 m), munte pleşuv, cu pădurea căzută pradă hulpavelor nevoi omeneşti.
Înainte să se ajungă în cătunul cu casele lui răzleţite pe povârnişul dinspre Şugău, se trece mai întâi prin locul unde pârâul Lapoş intră în chei şi de unde drumul de căruţă o ia brusc spre nord. Aici, în spatele abruptului calcaros al Bardosului, terenul cu aspect de podină adăposteşte o căsuţă modestă înconjurată de eternul gard de răslogi; este gospodăria lui bădia Ion Lungu cu care aveam să tratez găzduirea noastră, fără prea mari pretenţii, solicitând doar podul grajdului cu fânul rămas din iarnă.
Noua mea cunoştinţă era un însingurat, bărbat între două vârste, moale la vorbă şi cât se poate de curios. Seara, întors de pe cele meleaguri stam la taclale şi, ceea ce mă amuza, era faptul nedumeririi sale cu privire la ţelurile căutărilor mele, a utilităţii a ceea ce fac, ciocănind cu satisfacţie şi speranţă în abrupturile calcaroase din zonă.
În una dintre nopţi, trăiesc câteva ore de coşmar cu ploaie apocaliptică, trăsnete şi fulgere, auzind din pod, vuietul torenţilor care curgeau cu viteză prin rigolele urmelor de căruţă ale potecii din apropiere. Dis de dimineaţă cobor curios şi ies în drum: Prin cele două rigole ale drumului se mai scurgea câte un fir de apă, spălând însă sute de aşchii sticloase vinete – negre sau albicioase. Uluitor, aşchiile îmi aduc aminte de studenţie, de materialul de la lucrările practice de Stratigrafie, unde trebuia să învăţăm uneltele litice ale omului paleolitic şi care aveau denumirea generică de silexuri. Aşadar, ploaia atrase după sine indiciile existenţei unui sit arheologic.
Cel care ne-a confirmat descoperirea a fost bunul prieten şi colaborator al istoricilor nemţeni, academicianul arheolog C.S. Nicolaescu-Plopşor, la intervenţia căruia sarcina studierii sitului a şi fost încredinţată cercetătorilor, Maria Bitiri din Bucureşti şi amicului nostru Viorel Căpitanu de la Muzeul de Istorie din Bacău. Concluziile studiului publicat prin 1967 aveau să fie destul de interesante şi din el extragem şi noi pentru cititori, datele cele mai semnificative.
Situl aflat la cca 1200 m altitudine este o aşezare aşa zis swideriană, epocă plasată ca timp la finele Glaciarului.
Situl de la Bardos-Bicaz Chei este similar cu cel de la Scaune-Ceahlău, şi, împreună reprezintă singurele resturi ale culturii swideriene din România, specificul fiind dat, cum am mai zis, de vârfurile de săgeţi pedunculare; situl de la Scaune a fost descoperit în anul 1956 şi se află la Curmătura Stănilelor, la o altitudine de 1328 m.
Densitatea materialului litic de la Scaune de cca 200 de piese pe metrul pătrat, comparativ cu cea de la Bardos de numai 10 piese, arată, după cei doi cercetători, că în Ceahlău tabăra de vânători swiderieni a fost o aşezare-atelier, de durată mai lungă, în timp ce la Bardos se pare că avem de a face cu urmele unei locuiri temporare, de tranzit.
Cultura swideriană îşi are originea pe Vistula în Polonia, la 20 km nord-est de Varşovia. Această populaţie de vânători era adaptată la viaţa de tundră din regiunile periglaciare, care pendula în raport de avansarea sau retragerea gheţarilor continentali şi alpini. Era o populaţie la care, pentru prima dată, vânătoarea colectivă cu lancea şi suliţa a fost înlocuită cu vânătoarea individuală cu arcul, de unde şi săgeţile pedunculate care predomină în industria lor litică.
Este de înţeles că o oarecare agitaţie intervenită după descoperire şi mai ales săpăturile chiar şi superficiale făcute pe bucata de pământ a omului, au avut darul să mai nedumirească odată pe amabila noastră gazdă, bădia Ion Lungu, care afla de fapt că bordeiul lui stă liniştit pe o vatră unde focul a mai ars în urmă cu peste 12.000 de ani.
Nu ştim dacă gazda noastră s-a lăsat convinsă de ceea ce a văzut şi i-am povestit dar ne aducem aminte că la vederea vârfurilor de săgeţi pedunculate şi-a luat dreptul să se îndoiască cum că acei strămoşi ai noştri ar fi putut trânti la pământ ursul de peşteră, renii sau mamuţii.
Îndoiala lui bădia Ion Lungu parcă ne îmboldeşte cumva şi pe noi, dar prezenţa acelui vânat pe meleagurile noastre nemţene nu poate fi tăgăduit. O demonstrează oasele de ren din situl paleolitic de la Poiana Cireşului – Cernegura, defensele de mamut găsite în aluviunile Bistriţei, la Vaduri, craniile şi oasele de urs descoperite în Peştera Munticelu, din imediata vecinătate a Bardosului. Situl, după cum se ştie, se înscrie astăzi în arealul Parcului Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş şi constituie una din valorile sale patrimoniale.
Prof. univ. dr. Constantin GRASU