(urmare din numărul trecut)
Cine intră în lumea şcolii şi are ochiul exersat, observă cu uşurinţă că în orice unitate, în fiecare cancelarie există cel puţin o persoană despre care părinţi şi elevi ori elevi şi părinţi vorbesc cu admiraţie.
Invitat să spun cîteva cuvinte începătorilor în ale didacticii la Gala Profesorului Debutant, excelentă iniţiativă a Inspectoratului Şcolar al Judeţului Neamţ, ca multe altele ale timpului din urmă, mi-am pus fireasca întrebare: în condiţii similare, ce-aş fi aşteptat eu să-mi spună un profesor în prag de pensionare despre munca pe care aveam s-o desfăşor?
Ca atare, m-am îmbrăcat în sinceritate şi am început prin a spune că prima calitate a pedagogului este iubirea faţă de copii. „Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele, dacă suntem răi, haini, mojici, vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sîmbetei… şi inteligenţa, şi erudiţia …”, afirmă Nicolae Steinhardt, cu referire la bunătatea sufletească necesară oricui şi peste tot, dar fără de care în lumea şcolii nu se poate intra.
Asemenea unui pomicultor care îndoaie ramurile tinere ale unui pom pentru a-i modela coroana, pedagogul întipăreşte în sufletul curat al unui copil învăţăturile cele bune: „Ceea ce este fraged şi încă n-a căpătat o formă tare poate lua orice formă, pentru că este uşor de schimbat în altă formă; cui este tare şi a primit tăria în natura sa nu-i este uşor să iasă din natura sa şi să se schimbe în altă formă”. Cît de rezistente în timp sunt ideile pedagogice ale unui trăitor de acum aproximativ 1500 de ani nu mai este cazul să discutăm. Multe idei pedagogice ale Sfîntului Ioan Gură de Aur au fost preluate de mai vechii sau mai noii cercetători ai domeniului educaţiei.
De altfel, pe măsură ce adînceşti cunoaşterea, afli lucruri cu totul surprinzătoare. În ceea ce mă priveşte, de pildă, ştiam că „dacă dragoste nu e, nimic nu e” ar aparţine scriitorului Marin Preda. Formularea apare în finalul romanului „Cel mai iubit dintre pămînteni”. Citind epistolele Sfîntului Apostol Pavel, descopăr în una din ele (I, Corinteni) afirmaţii de tipul ” iar dragoste nu am, nimic nu sunt” sau „iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” (cap. 13, 2,3). Ca atare, structura aforistică amintită este mult mai adîncită în timp, patriarhală chiar. Ceea ce presupune că scriitorul român ar fi cunoscut îndeaproape apreciatele scrieri ale apostolului. Spusele de mai sus nu si-ar găsi sensul aici dacă nu am dori să comunicăm ideea că un pedagog autentic, fie el învăţător sau profesor, nu poate înainta profesional dacă nu aprofundează exerciţiile de cunoaştere. În primul rînd are de satisfăcut curiozităţi ştiinţifice ale copiilor şi tinerilor, iar în al doilea rînd la fiecare oră orice fenomen ştiinţific sau artistic trebuie redescoperit în regim metodic ca şi cum ar fi o noutate de ultimă oră apărută ca rezultat al efortului comun manifestat în clasă sau în laborator.
Profesorul este în acelaşi timp şi regizor, şi actor. El ordonează suita întîmplărilor ştiinţifice şi metodice pe baza proiectului didactic stabilit şi îşi asumă unul din principalele roluri ale demersului didactic. În calitate de regizor, profesorul îşi studiază bine actorii (elevii). Ca actor, îşi învaţă rolul şi îl interpretează cu simţ de răspundere şi creativitate. Captează atenţia, motivează, convinge colaboratorii săi să-l urmeze pe fascinantul drum al cărţii, al cunoaşterii, simulînd că descoperă atunci pentru prima oară ceea ce de fapt este descoperit de mult. Un prim pas obligatoriu pentru mult aşteptatele manifestări creative.
Complicată profesie! Urmările ei se regăsesc în fiecare persoană trecută prin şcoală. Cum fructele depind şi de calitatea seminţelor nu numai de starea terenului şi de priceperea grădinarului, ne-am dori cît mai multe valori româneşti şi cît mai mulţi oameni bine educaţi ca urmare a unui efort colectiv în care şi familia, şi şcoala, şi medicina, şi biserica, şi arta au parte egală. Să nădăjduim!
Prof. Leonard ROTARU