Scriu aceste rânduri la două zile de la începerea noului an şcolar şi încerc să rămân încrezător că lucrurile vor decurge bine, că printr-un efort comun al dascălilor, elevilor şi părinţilor nu vom avea prea multe cazuri de îmbolnăviri şi că se va reuşi ca actul educaţional să fie împlinit cât mai bine.
Este greu însă să nu-ţi pierzi bruma de optimism, când constaţi că decidenţii politici au pierdut startul pregătirii debutului noului an de învăţământ, în ceea ce priveşte asigurarea condiţiilor de prevenire a riscului epidemiologic pentru elevi, pentru personalul didactic, personalul didactic auxiliar şi nedidactic, pentru asigurarea infrastructurii şcolare necesară pentru activitatea didactică online, dublată de formarea cadrelor didactice.
Şi cum poate fi altfel, când nici măcar nu se vorbeşte de o eventuală testare a personalului din unităţile şcolare, există situaţii în care nu se poate realiza distanţare corectă, cererile de suplimentare a posturilor didactice sau nedidactice nu sunt aprobate, ba chiar se operează unele reduceri de posturi, nu se ştie pe unde sunt tabletele guvernamentale, programele şcolare ar fi trebuit revizuite, manualele şcolare pentru clasa a VIII-a lipsesc, 30% dintre şcoli nu au internet, iar despre laptopurile, prevăzute de lege, pentru cadrele didactice nu se mai vorbeşte.
Ministerul Educaţiei şi Cercetării s-a preocupat de ghiduri, reguli, repere metodologice, şi recomandări, de multe ori rupte de realitate sau ajunse în şcoli foarte târziu. Şi a mai făcut ceva MEC: a transferat responsabilităţile pentru acţiunile concrete către unităţile de învăţământ şi autorităţile locale, a comunicat insuficient cu partenerii educaţionali, cu personalul didactic, cu elevii şi părinţii lor, iar atunci când a făcut-o a ţinut să-şi exagereze eforturile şi să ascundă lipsa de viziune.
În lipsa sprijinului guvernamental, unităţile de învăţământ şi multe dintre autorităţile locale s-au străduit, atât cât le-au permis resursele, să asigure cele trebuincioase pentru protecţia sanitară şi prevenirea îmbolnăvirilor, sau cele necesare pentru activitatea didactică. Eforturile şcolilor, de toată lauda, implicarea autorităţilor locale, a unor agenţi economici sau a unor organizaţii neguvernamentale nu au putut însă suplini pe deplin lipsa unui sprijin consistent din partea autorităţilor centrale.
Iar personalul din unităţile şcolare a mai fost şi „pedepsit” prin neacordarea de la 1 septembrie 2020 a măririlor salariale, prevăzute de lege.
Guvernanţii fac apel la încredere, la implicare, la respectarea regulilor, la înţelegere, dar lipsesc exemplele personale date de la cel mai înalt nivel.
Şi atunci, în acest context de incertitudini şi confuzie este greu să ai încredere şi să speri că lucrurile se vor îmbunătăţi din mers.
Desigur, multele şi gravele probleme ale sistemului de învăţământ românesc, constant subfinanţat – semnalate, nu o dată, de sindicate – nu sunt de ieri, ele s-au adunat şi s-au adâncit în timp, fiind ignorate de toate guvernările. Pandemia a fost doar cireaşa de pe tort.
În faţa unei realităţi care nu mai poate fi ascunsă, partidele politice se ceartă între ele, considerând că responsabilitatea impasului uriaş în care a ajuns învăţământul românesc, revine unora sau altora. Vă înşelaţi stimaţi politicieni! Toţi sunteţi vinovaţi în egală măsură. Şi argumentez: am avut curiozitatea să fac o statistică cât timp au guvernat unii sau alţii, cine a dat preşedinţii, cât au avut unii şi alţii preşedintele şi guvernarea în acelaşi timp. Am constatat că este aproape egalitate, deci vina vă aparţine tuturor. Iar noi, oamenii acestei ţări, care v-am dat votul, am fost mereu înşelaţi cu promisiunile voastre uitate şi am tăcut de prea multe ori. Şi prin tăcere suntem vinovaţi. O posibilă soluţie: aplicarea punctului 8 (actualizat) al Proclamaţiei de la Timişoara.
Trist început! Şi totuşi, trebuie să ne păstrăm speranţa că şi în ţara aceasta, şcoala va fi ŞCOALĂ.
Gabriel PLOSCĂ, Preşedintele Sindicatului din Învăţământ Neamţ