Averea Veruţei – fragmente –

Cuvânt înainte

M-am născut şi am copilărit într-un loc verde şi pitoresc din lunca Prutului – satul Nemţeni, Basarabia.

Casa părintească, situată la înălţime, îţi deschidea în faţă o panoramă de-a dreptul mioritică iar în zilele de sărbătoare, dacă te urcai în nucul din faţa casei, puteai să priveşti, nestingherit, horile încinse în bătătura unui sat din România.

Dulce copilărie…

Maturii mi-au descoperit repede vocea sonoră şi am fost sfătuită să merg să fac studii de specialitate, dar pasiunea pentru lectură a prevalat, aşa că am urmat Universitatea de Stat din Chişinău, facultatea „Filologie şi biblioteconomie”. După absolvire, mai mulţi ani la rând, am promovat cartea şi lectura într-o instituţie şcolară, după care, de peste două decenii, fac acelaşi lucru, fiind angajată a Direcţiei Învăţământ Hânceşti.

De curând, am terminat şi se află sub tipar „Averea Veruţei”, o cărticică care ne îndeamnă să visăm şi să iubim pentru totdeauna CARTEA. E o dorinţă pe care mi-aş dori s-o împărtăşim tot mai mult timp…

Vera BUIUC

De pe la vreo cinci – şase anişori mă deprinsesem deja cu zornăitul monedelor şi foşnetul bancnotelor prin buzunare şi încetul cu încetul prinsesem gustul lor.

Venea nanu Alexei pe la noi şi pentru că-i recitam: „Vine raţa de la baltă…”, îmi dădea câţiva bănuţi sunători. Nana Ileana îmi oferea şi ea, pentru că îi deschideam portiţa, şi îi sărutam mâna. Mătuşa Tecla nu rămânea în urma lor, îmi dădea pentru că eram frumoasă şi educată, aşa zicea dânsa … Ţaţa Feonia, pentru că îi spuneam când mama nu-i acasă, că poate veni la noi să-i dea tata slănină, vin, ouă şi multe altele… toate pe degeaba.

În după-amiezile calde de vară, folosindu-se de ocazia că sărmana mamă se spetea prin viile de la Cumpănă şi nu putea să zburătăcească oaspeţii nepoftiţi, ograda noastră se transforma într-un cui­buşor de veselie şi voie bună: se adunau lăutarii de prin părţile locului la repetiţii… şi, pentru că eu aveam grijă să aduc un scăunaş mai moale lui moş Trofim, ţambalagiul, căpătam ceva gologani pregătiţi anume pentru mine. Moş Iosub, scripcarul, mă răsplătea bine şi el. Pentru aceasta aveam misiunea să fiu cu ochii în patru şi să-l anunţ, imediat ce la capătul uliţei se va ivi mătuşa Mărioara, cotoroanţa lui, căci trebuia să-i găsesc un ascunziş de nădejde. Pentru că umblam val-vârtej şi reuşeam să „pospăiesc” muzicanţii flămânzi şi însetaţi, cât şi pe cei de-alde „gură-cască”, cum îi numea mama, mă alegeam cu parale bunicele, căci altfel, făceam repede ceea ce striga bunica de după gard: „Ia, închide-le restaurantul”.

Dacă baba lui Iosub ar fi fost mai darnică, i l-aş fi dat pe moş pe tavă, dar aşa… cotrobăia, boscorodea şi se întorcea cu buza umflată: n-a fost Iosca al ei pe la noi şi gata.

De sărbători, chita mea! Pe scena improvizată din lada mamei de zestre – dansam, spuneam poezii, cântam cu voce subţirică, uitându-mă cu satisfacţie la mama, care-şi ştergea pe furiş o lacrimă, ascultând: „Frunză verde şi-o sipică, fata mamei cea mai mică…”. Oaspeţii se înduioşau şi se întreceau la datul banilor. Eu însă ştiam cam cât poate fi stors de la ei şi nu mă lăsam până nu le întorceam atât sufletele cât şi buzunarele pe dos. Când socoteam că nu mai am pentru ce cânta, căci avea să fie de pomană, coboram de pe scenă în ropotul aplauzelor musafirilor, care îmi plăceau desigur, dar banii cu care mă răsplăteau îmi erau şi mai dragi. (…)

Aşadar, încetul, cu încetul, mi-am agonisit o avere de bani destul de frumuşică. Ţineam la ea ca la ochii din cap: o număram, o sortam după mărime şi culoare în sticluţe şi cutiuţe, pe care le ţineam într-o lădiţă din lemn, vopsită într-o culoare nucărie, găsită undeva prin podul casei. Lădiţa îmi plăcea. Avea şi capac. Bunelul mi-a pus nişte belciugi de toată frumuseţea, să am de ce-i prinde lăcata, dar cum nu aveam lăcată, o legam cu o bucată de sârmă. (…)

N-aveam linişte nici zi, nici noapte. Mai ales, noaptea era un chin pentru mine: gemeam, mă zvârcoleam prin somn, visam că mi se fură cele adunate cu atâta greu. Mama se scula, îmi punea mâna pe frunte să vadă dacă nu am temperatură, neînţelegând ce se întâmplă. Odată cu revărsatul zorilor, parcă mă mai linişteam, număram banii iarăşi şi iarăşi, schimbam culcuşul comorii de câteva ori pe zi, dar nici un loc nu mi se părea de nădejde. Câteodată, uitam şi eu unde-i ascunsă şi, atunci, mama se tot întreba ce-o fi fiind cu fata asta de umblă ca o buimacă.

După mult zbucium, am găsit un loc sigur: sub pat. Patul era lat, dublu şi, dacă te băgai sub el pentru a ajunge la ladă, numaidecât ieşeai de acolo fără un smoc de păr, pe care cuiele plasei ţi-l luau drept plată, pentru că ai îndrăznit să te bagi acolo unde nu-ţi fierbe oala.

Surorile mele aveau păr lung, împletit în gâţe groase, la care ţineau mult şi nu prea erau dispuse să-l lase pe unde se nimereşte, mai ales că era şi amarnic de dureros. De grebla cu care putea fi trasă lada aveam eu grijă, ca niciodată să nu fie la locul ei şi, în plus, eram cam mereu în preajma ascunzişului, căci, spre bucuria surorilor, m-am angajat să fac eu curat în această odaie.

Surorile mă mai slăbiseră, dar veni un necaz şi mai mare asupra mea.

Tata era mereu în criză de bani. Cum părinţii adunau cu multă trudă o sumă mai frumuşică, el lua din ea fără ştirea mamei şi trăgea o raită la oraş… Mama se supăra rău de tot. Lega în zece noduri băsmăluţa cu banii rămaşi şi o ascundea cât mai departe de ochii gospodarului. Tata rămânea cu vântul prin buzunare… Şi ce era de făcut când… la scripcă se mai rupe o coardă, la ţambal tot… Şi-apoi cum să ieşi duminica în sat fără vreun gologan la sufletul tău? D-apoi la frizer? D-apoi la moară, d-apoi încolo, d-apoi încoace… Cum n-o dădeai, cum n-o suceai… fără parale nicidecum.

Şi tata, la strâmtoare, n-a găsit altă ieşire din situaţie, decât numai banii mei.

Când veni pentru prima oară şi cu glas mieros mă rugă să-i împrumut nişte copeici… i-am dat suma cerută fără să stau mult pe gânduri, căci mi-a promis să mi-o înapoieze repede şi îndoit, dar unde mai pui şi bucuria mea… Tata… la mine… după bani.

Dar el o îndesi, şi bucuria îmi căzu repede în scârbă. (…)

Vecina noastră, mătuşa Saveta, era o femeie vioaie care-mi plăcea şi care purta în poala pestelcii ei, în afară de cătină pentru răţuşte, o mulţime de palavre, pe care ni le spunea, jurându-se că sunt adevărate: toate, chiar, sub ochii ei s-au întâmplat! Mama n-o credea, zicea că sunt „braşoave”. Mătuşa însă se jura cu jurăminte grele, după părerea mea: „Iaca, fa, să chiorăsc, să mă usuc ca broasca, da-i purul adevăr ce vă spun”. După ce pleca mătuşa de la noi, umflându-ne capul cu verzi şi uscate, mama zicea că-i cam anapoda Saveta asta, spune minciuni de îngheaţă apele.

Timpul trecea, mătuşa tot cu de-ale ei, mama tot n-o credea…

Mama era femeie, după cum ziceau mai mulţi „cu scaun la cap” şi dacă n-o credea, înseamnă că avea dreptate. Deci, după toate socotelile mele, mătuşa Saveta ar fi trebuit demult să chiorască, sau să se usuce ca broasca. Dar aceasta nu se întâmplase.

Data viitoare când tata veni la mine cu „mâna întinsă”, eu i-am zis fără să clipesc din ochi: „N-am, iaca, să chiorăsc că n-am, iaca, să mă usuc ca broasca, dar n-am”.

Tata era om cu carte, se uita la mine lung şi-mi zicea: „Dacă n-ai, dă-ţi cuvântul de onoare”.

Eram de-acuma şcolăriţă, mi se vorbise la şcoală despre onoare. Îmi venea să plâng de ciudă că am fost prinsă la undiţă şi cu jumătate de gură îi zic că… am eu oleacă, strâns acolo şi… îi dădeam. (…)

Preocuparea mea principală era cum să-mi înmulţesc şi să păstrez tot ce-am adunat, dar pentru aceasta trebuia, cumva, să-l dezobişnuiesc pe tata. Dar c-u-u-u-m?

Într-o bună zi, când a venit iarăşi cu cerşitul la mine, eu cu mâna tremurândă şi inima cârlig, i-am dat, dar întrucât la ladă nu puteai ajunge cu una cu două, i-am dat numai ce aveam prin buzunare. Aşa s-a întâmplat, că aveam numai bani mărunţi. Tata s-a uitat lung la ei, i-a sucit, i-a cârnit, a mai privit la mine, s-a scărpinat la ceafă şi mi i-a întors, întrebându-mă, dacă alţii, mai măşcaţi, n-am.

Aha! Lui tata îi era ruşine să se ducă, unde avea de dus, cu aşa mărunţiş.

Altă dată am făcut la fel, când tata mi-a cerut din nou bani. M-am uitat senin în ochii lui şi i-am deşertat în palmă, dintr-o sticluţă pentru penicilină, atât cât a cerut, dar toate mărunte. Tata nu i-a luat.

Bun! L-am prins! Mi-am scos caietul cu datorii, am mai socotit o dată cât îi împrumutasem şi am făcut o cruce groasă peste acest împrumut.

Auzisem eu cum spunea mama atunci, când cineva nu întorcea ce a luat:

„Eheei! aista nu-ţi mai întoarce ce-o luat, cât pupăza, gata, pune-i cruce sau dă-i colac şi lumânare”.

Parcă mi s-a luat o piatră de pe suflet. Ştiam precis ce aveam de făcut şi m-am apucat de treabă. Am hotărât să-mi schimb toţi banii în mărunţiş. (…)

Un magazin nou în satul în care sunt puţine e ceva deosebit, mai ales pentru mine care umblam cu schimbul banilor. Mi-am pus gândul răzbunător deoparte, pentru altă dată şi am întrebat-o pe fată: „Aceasta este magazin? Da’ ce se vinde în el?”

– „Magazin, dar nu cred că e pentru tine . Aici se vând cărţi pentru copiii deştepţi dar, după cum se vede, tu nu eşti dintr-aceia”, zise hlizindu-se pistruiata.

Am lăsat insulta să treacă pe lângă urechi, căci aveam interes şi am păşit ferm prin colbul cald spre magazin, cu pitacul strâns în pumn.

Înăuntru era cam întuneric şi nici ţipenie de om. Nu puteam să dau înapoi şi cu faţă „deşteaptă” am început să răsfoiesc cărţuliile împrăştiate pe tejghea. Clăriţa mă urmărea cu o privire batjocoritoare, pitacul din pumn mă frigea la inimă. Cum să mă despart de el? Cugetam, poate să-mi iau vreo riglă, poate – un caiet, sau altceva… Dar mama pentru ce este? Ea trebuie să-mi cumpere… Mda…, în sfârşit, mi-am luat inima în dinţi şi aproape cu ochii închişi, mi-am ales o cărţulie micuţă şi subţirică. Nu aveam de gând să cheltuiesc mai mult decât câştigasem în ziua ceea.

Când i-am întins banii hlizitei, îmi venea să fac moarte de om.

Am ieşit din magazin distrusă, soarele era încă sus pe cer dar mie mi se părea întuneric beznă, nu licărea nici o luminiţă în sufletul meu.

Acasă, am pus cărticica pe un dulap numit „bufet”, încercând să uit de ea, cum am uitat şi de cealaltă carte, care mi-a fost dată cadou de la şcoală pentru învăţătură bună.

Cu cartea ceea, chiar m-au luat în râs. Altor colegi le-au dat tricouri, fundiţe, guleraşe, dar numai mie, să crăpi de ciudă nu alta, o carte. Mai are rost să înveţi bine? Cui puteam eu să vând cartea? Cine era prostul care avea să mi-o cumpere? O fundiţă – o dădeai, chiar profitabil, un tricou, încă şi mai şi. Măcar să-mi fi dat nişte cărţi de joc, căci la ele mă pricepeam de minune, făceai bani buni, dacă erai şmecheră.

Stătea cartea ceea şi se prăfuia pe bufet, fără nici o trebuinţă. Ei bine, pe aceea nu plătisem. Dar pe aceasta? Doamne, bani-gheaţă, am dat bani-gheaţă. Cum treceam pe lângă dulapul cela blestemat care era fixat chiar la uşă, îmi venea să urlu ca lupul din pădure.

Într-o bună zi, nemairăbdând tortura, m-am decis. Am ajuns cartea de sus, cu gând că ori îi dau foc, ori o pun pe trunchiul unde hăcuiam cătina pentru răţuşte şi o fac bucăţele cu bărdiţa. Dar când ieşii în prag cu cartea în mână, portiţa scârţâi şi în ogradă intrară o soră de-a mea, împreună cu prietena ei nedespărţită, Păşuţa, pe care mama nu avea ochi s-o vadă, fiindcă soră-mea, influenţată de ea, şchioapătă în ultimul timp la învăţătură.

Păşuţa avea o limbă … şi ori de câte ori mă vedea îmi zicea ori că-s buzată, ori că-s cârnită, ori că-s sucită. Eu o socoteam proastă, căci citea pe silabe şi, vrând s-o las cu gura căscată, m-am aşezat repede pe prag şi am început să citesc cu voce tare:

„A fost război,/ Ecoul lui/ Şi-acum mai este viu./ Cămăşi mai vechi, mai noi/ Amară amintire de la fiu”.

Păşuţa s-a oprit în dreptul meu, şi-a suflat peste mine cojile de răsărită, care-i împrejmuiau gura, zicând: „Sora ta citeşte ca la radio!” A trecut pe lângă mine încetişor, să nu mă încurce la citit şi amândouă au intrat în casă.

Eu am simţit deodată că după urechea dreaptă a plesnit ceva, apoi, şi după cea stângă, s-a auzit un „pâc”! De frică să nu-mi crească urechile ca la măgar, mi-am dozat vocea şi… m-am adâncit în lectură:

„Şi iar luând cămaşele în poală,/ De cum ajunge sâmbăta le spală.”

Nu ştiu când au ieşit fetele din casă, n-am auzit nici uşa, nici portiţa. Singură în ogradă, pe pragul casei părinteşti, dă-i cu cititul mai departe:

„Băiatul ei, cel drag băiat, /Cu ce se-mbracă bunul, /Dacă vine?”

Deodată, auzii un zgomot, dar încă, nedesluşit. Parcă un „gâl”, apoi ceva mai tare, alt „gâl”, apoi „gâl-gâl-gâl…”. Mă uitam în toate părţile şi doar într-un târziu mi-am dat seama că sunetul ieşea din pieptul meu. Plângeam. La început încetişor, apoi tot mai tare şi mai tare, până am început, în hohote, să-l plâng pe acel băiat care nu s-a mai întors din război. Ceva cald se lăsă la inima mea, ceva necunoscut până atunci. Se vede că această mică cărticică a topit sloiul de gheaţă, pe care, cum zicea mama, îl aveam în loc de inimă. Am prins a citi cartea de la început, plângeam şi citeam, citeam şi plângeam… (N. R. – Selecţia textului aparţine Redacţiei, ca şi ideea de a publica aceste fragmente, chiar fără acceptul autorului. E drept că nici n-am cerut această încuviinţare, de teamă că modestia doamnei Vera Buiuc ne-ar fi putut priva de bucuria împărtăşirii acestui festin literar cu cititorii noştri.)

Vera BUIUC; Ilustraţii – Silvia CHIRILĂ