Despre rolul şi locul comunicării publice s-a discutat mult şi s-au scris diverse studii analitice, în contextul în care ne confruntăm cu o multitudine de surse, autori şi canale informatice. În cele ce urmează, doresc să vă supun atenţei, cu îndemnul de a o lectura, cartea semnată de Marius Paşcan, Când comunicarea publică scrie istoria, apărută la Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2021.
Licenţiat al Facultăţii de Istorie şi filosofie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi absolvent al Facultăţii de Jurnalism al Universităţii „Dimitrie Cantemir” din Târgu Mureş, autorul a urmat diverse specializări postuniversitare în domeniile administraţiei publice şi comunicării, precum şi un doctorat în filosofie. Acest fapt l-a ajutat în nararea experienţei de viaţă, a exemplelor şi reflecţiilor personale ce exprimă elan şi implicare în configurarea evenimentelor din sfera publică. Pe de altă parte experienţa în calitate de lector al Facultăţii de Ştiinţe şi Litere al Universităţii „Petru Maior” din Târgu Mureş şi de membru (vicepreşedinte) al Comisiei de cultură şi media din Parlamentul României i-au oferit o nouă modalitate de a vedea şi analiza comunicarea în media.
Structurat în şapte capitole de dimensiuni diferite: Comunicare, relaţii publice, etică şi deontologie; Cultură – istorie-spiritualitate; Între istorie şi exerciţiul comunicării cu viaţa, zi de zi; Judeţul Mureş şi învârtelile politico-administrative; Politică şi supărări retorice; Economie-societate- (ne)dreptate; Criză-pandemie-lacrimi şi furie, volumul se remarcă printr-o gamă largă de subiecte şi teme abordate, critici la adresa decidenţilor, ancorare în realitatea contemporană.
Nuanţatul demers publicistic debutează prin trasarea unor direcţii teoretice, precise, abordând aspecte profunde ale domeniului, cum ar fi căutarea acelor soluţii practice în vederea eliminării disfuncţionalităţilor în situaţii conflictuale, evitarea manipulării şi dezinformării, sporirea transparenţei decizionale la nivel administrativ etc. Observăm că toate acestea reprezintă o tratare curajoasă, obiectivă şi profesionistă din partea profesorului Marius Paşcan.
Accentuând aspectele etice, ale responsabilizării deontologice, pledoaria pentru o bună pregătire şi conduită profesională ale oricărei persoane comunicator public, ne arată şi rezultatele dezastruoase, observate în mediul public, ale lipsei acestora.
Al doilea capitol este cel mai extins şi abordează unele aspecte şi problematizări istorice, literare, filosofice, religioase etc., observându-se mai bine talentul scriitoricesc al autorului şi preferinţa acestuia pentru o publicistică de nivel cultural, enciclopedic. Articole precum Neamul nostru rămâne pentru că şi el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei; Limba română şi izvoarele sale latine consemnate de umanişti italieni; Un filosof român distrus de temniţele regimului comunist etc., sunt definitorii pentru personalitatea autorului, marcând totodată şi memoria cititorului.
Articolele din cea de a treia secţiune a lucrării marchează diverse aspecte polemice pe subiecte ale socialului autohton, marcat de şubreda democraţie şi o veşnică tranziţie.
Capitolul al patrulea este dedicat judeţului Mureş şi problemelor administrativ-politice specifice.
Partea a cincea abordează unele aspecte despre care puţini ar discuta în spaţiul public (furtul pădurilor, măsurile sociale discriminatorii, traficul de influenţă la nivel naţional, imaturitatea şi ipocrizia politicienilor, iresponsabilitatea acestora etc.).
Puţin nuanţat, tonul criticilor continuă şi în ultimele două capitole (secţiuni) ale cărţii, unde este acuzată politica guvernamentală a împrumuturilor şi cheltuielilor nechibzuite, democraţia exclusivistă la care s-a ajuns, criza sanitară etc.
Astăzi, când informarea şi dezinformarea se compun bulversant, lipsa unor minime cunoştinţe în domeniul comunicării publice, face să fie aproape imposibil discernerea dintre adevăr şi minciună, lucrarea domnului Marius Paşcan ne oferă direcţii clare pentru a distinge şi înţelege realitatea, în contextul în care comunicarea publică poate scrie istoria.
Prof. dr. Mihai FLOROAIA