• Interviu cu doamna Anastasia BURUIAN – conf. univ. dr. la Academia „Gheorghe Dima”, Extensia Piatra- Neamţ
– Deloc întâmplător, îmi doresc să începem interviul nostru prin evocarea meleagurilor natale şi a câtorva amintiri din copilărie.
– Sunt fiică de pădurar din Codrii Moldovei de peste Prut, unde Dumnezeu mi-a oferit o copilărie minunată şi nişte părinţi cu un suflet cald şi iubitor, dar şi destul de riguroşi în respectarea valorilor familiei şi neamului.
Natura a fost regatul meu, unde m-am simţit liberă să fac ceea ce simt, noi locuind chiar la marginea pădurii. Mă văd şi acum plimbându-mă de pe la vârsta de cinci anişori pe cărările din pădure, cu căţeluşa după mine, cântând şi adunând floricele. Mă căuta mama, dar nu era prea speriată că nu mă găseşte imediat, pentru că ştia de pasiunea mea de a hoinări cu căţeluşa după mine, şi eu apăream, câteodată pe neaşteptate, cu poala plină de ciuperci (ştiam locurile tot de la ea).
Când a venit vremea să merg la şcoală, ne-am stabilit definitiv în satul Drăguşenii-Noi din raionul Hânceşti, Republica Moldova, unde am avut mulţi prieteni şi colegi de şcoală minunaţi, cărora le duc dorul şi acum.
– Cum a apărut muzica în viaţa dvs., când şi cum aţi hotărât că va deveni profesia de credinţă?
– Cu muzica am avut legătură încă din copilărie, glasul moştenindu-l de la părinţii mei: tata era posesorul unei voci de bariton bine timbrată şi era oricând bucuros să fie ascultat, iar mama avea o voce de soprană, cu care ne încânta când ţesea la război, prin duioşia şi căldura ce se revărsau din sufletul ei. Apoi, la şcoală am participat la tot felul de concerte şi festivaluri ca solistă, dar nu m-am gândit niciodată că va deveni profesia mea de credinţă; probabil că mediul simplu de la ţară, din care proveneam, mă făcea să cred că aceste meserii trebuie să rămână un vis şi atât. Dar Dumnezeu a dispus altfel şi m-am trezit studiind tainele muzicii vocale clasice, care mă fascinau tot mai mult pe măsură ce le descopeream. Datorită profesorilor pe care i-am avut la Liceul de Muzică din oraşul Bălţi şi Conservatorul G. Muzicescu din Chişinău, apoi minunaţilor cântăreţi-actori de pe vremea aceea de la Operă (şi de la spectacolele cărora eram nelipsită), m-am îndrăgostit pentru totdeauna de muzica de operă.
– Specialităţile obţinute în urma studiilor universitare de la Chişinău sunt interpret de concert şi pedagog. Îmi veţi spune probabil că este greu de răspuns, ca atunci când trebuie să desemnezi copilul preferat; şi totuşi, care este favorita şi de ce?
– Da, într-adevăr, pare greu să discerni între cele două specialităţi, dar eu am avut noroc. Să fiu pedagog m-a atras dintotdeauna, asta urma să fac şi dacă nu ajungeam în domeniul muzicii (eram bună la matematică, de exemplu). Norocul a fost că am avut posibilitatea să fiu mai întâi interpret pe scenele multor teatre de operă şi a sălilor de concerte din ţară şi străinătate. Asta m-a ajutat să-mi adun un bagaj de cunoştinţe, experimentate şi verificate personal în domeniul cântului. Astfel, aceste două specialităţi, la un moment dat au început să se îmbine armonios, şi asta pentru că m-am străduit să le fac cu drag şi tragere de inimă. Aşa că, nu aş putea să spun care este favorita.
– Aţi început cariera ca soprană la Filarmonica din Chişinău şi la Teatrul de Operă şi Balet din acelaşi oraş. Vă mai amintiţi care a fost primul rol după absolvire? V-a făcut să simţiţi că apariţia pe scenă merită atâta studiu, atâta muncă?
– La Filarmonică am lucrat numai un an, în paralel cu anul cinci de Conservator, apoi, prin concurs, am ajuns solistă a Teatrului de Operă şi Balet din Chişinău.
Să nu vă imaginaţi că „rolul principal” a venit imediat. Trupa de solişti vocali a Operei era foarte puternică pe atunci, numai soprane erau optsprezece la număr (şi eu eram soprană!), aşa că am început cu roluri de animăluţe în spectacolele pentru copii, roluri secundare în cele de bază şi apoi au venit şi cele principale. Experienţa a fost benefică, deoarece aşa am învăţat multe lucruri importante şi am devenit mult mai sigură de sine la prestaţiile scenice.
Primul rol important a fost Catrin din Marchitana, de I. Cortes, după o piesă de Bertolt Brecht, care mi-a dat multe bătăi de cap; era muzică modernă, iar personajul pe care îl interpretam nu se exprima în cuvinte, era mut. Toată interpretarea consta numai din vocalize, deci era nevoie şi de un joc de scenă foarte expresiv. Am îndrăgit-o foarte mult şi în final am reuşit să o interpretez aşa cum se cuvine, zic eu.
A urmat apoi rolul meu de suflet, Tatiana, din Evghenii Oneghin, de P. I. Ceaikovski, care m-a fascinat mult timp cu sinceritatea, curajul şi sufletul ei curat. Am cântat mai multe roluri din operele lui Ceaikovski, toate au fost minunate, însă şi romanţele sale au în sufletul meu un loc aparte. Mai târziu preferatele mele au fost rolurile Mimi din Boema şi Cio-Cio-San din Madama Buterfly de Giacomo Puccini, pe care le-am cântat cu atâta satisfacţie şi nesaţ în acelaşi timp.
Gândindu-mă la muzica lui Puccini, dar nu numai, vă pot răspunde cu certitudine la întrebare: merită toată munca şi studiul depus pentru a cunoaşte şi a da viaţă capodoperelor muzicale pe care, cu atâta măiestrie, ni le-au pus la dispoziţie munca şi talentul acestor minunaţi compozitori.
– Ce v-a determinat să faceţi pasul spre România?
– Se poate spune că a fost soarta sau, şi mai frumos, tot muzica. Aceastea au contribuit la întâlnirea cu soţul meu, care era şi este timpanist în orchestra Operei Naţionale din Cluj-Napoca, eu fiind invitată de ei ca solistă pentru un turneu în Olanda şi Belgia, cu rolul Mimi, din Boema lui G. Puccini. Ce pot să mai spun… viaţa mea s-a întors cu 180 de grade şi iată-mă clujeancă cu acte în regulă.
– De un număr serios de ani colaboraţi, în calitate de conferenţiar universitar doctor, cu Facultatea de Muzică din Piatra-Neamţ. Există un artizan al acestei colaborări?
– Începutul colaborării mele cu Facultatea de Muzică din Piatra-Neamţ a fost chiar de la înfiinţarea acesteia în 1998, iar artizanul nu este altcineva decât regretatul domn Cristian Misievici, care a pus bazele acestei instituţii şi a vegheat tot timpul la bunul mers al lucrurilor. A avut mare încredere în mine şi în colegii mei, ne-a fost ca un părinte spiritual şi pentru aceasta îi sunt şi îi voi fi veşnic recunoscătoare.
– Activitatea dvs. profesională la Academia de Muzică „Gh. Dima”, Extensia Piatra-Neamţ este foarte vastă. Vă rog să ne expuneţi în ce constă de fapt.
– Mă bucur dacă o consideraţi aşa, dar să ştiţi că Fişa postului cere destule lucruri de făcut dacă eşti conştiincios. Concret, predau la disciplinele Canto clasic, Lied-Oratoriu, Didactica specialităţii şi Practica pedagogică. Eu întotdeauna mi-am propus să fac mai multe pentru a-i stimula pe studenţi şi pentru a fi un exemplu viu în cunoaşterea tainelor meseriei pe care şi-au ales-o. M-am străduit, printre altele să-mi cultiv zi de zi cunoştinţele în domeniu, să-mi menajez permanent vocea pentru a avea o prestaţie de calitate pe scenă, să-mi implic învăţăceii în evenimente culturale, recitaluri, concursuri.
– V-am admirat de multe ori pe scene din Piatra-Neamţ, în special la manifestări culturale alături de studenţii dvs. Ce reprezintă pentru dvs. un student nou la Academia de Muzică?
– Un student nou pentru mine înseamnă încă un copil în familie (chiar dacă este matur); trebuie să ştiu totul despre el, şi rele şi bune, pentru a-l înţelege şi a-l ajuta. De multe ori, pentru a-l face să meargă pe drumul bun, e nevoie să mă cobor la nivelul lui, să-i recâştig încrederea, şi de acolo să pornim împreună spre realizarea obiectivelor propuse.
– Pentru teza de doctorat aţi ales liedurile în creaţia compozitorului Gheorghe Dima. La ce concluzie v-a condus cercetarea acestei teme?
– Această cercetare din cadrul doctoratului meu mi-a cristalizat ideea că pedagogia cântului trebuie să fie preocupată de formarea artistului liric complet şi complex, pregătit pentru interpretarea unei cât mai ample palete de genuri şi stiluri muzicale, capabil să se adapteze şi să ţină pasul cu înnoirile de limbaj, prin supleţea gândirii şi sensibilităţii sale.
– Ce vă nemulţumeşte cel mai mult la sistemul universitar muzical de învăţământ din România?
– Birocraţia şi modul de a raporta la cerere aspecte superficiale, care ne înstrăinează tot mai mult de factorul uman şi valorile lui. Goana după „vizibilitate internaţională”, care a devenit leitmotivul instituţiilor de învăţământ din ţară şi care e importantă într-un fel (fără asta bugetul de la stat vine foarte mic sau insuficient). După părerea mea, acestea ne îndepărtează de la lucrurile esenţiale ce trebuie să fie axate pe student şi nevoile lui, pentru a ajunge specialişti adevăraţi în domeniul ales. Dar, acestea sunt vremurile…
– Ce îşi doreşte Anastasia Buruian pentru viitorul apropiat?
– Doresc, în primul rând, sănătate tuturor, să fim toleranţi unii cu alţii, să avem minţile luminate, să fie pace şi linişte în ţară şi în lume; mie îmi doresc putere de muncă şi de judecată.
A consemnat Gianina BURUIANĂ