• Interviu cu profesoara Mihaela Gheorghiţă-Pravicencu
Din dialogul purtat cu profesoara Mihaela Gheorghiţă-Pravicencu, scormonindu-i biografia artistică, triumfă sensibilitatea, naturaleţea, dezinvoltura de artist înnăscut. În cariera sa a căutat cu insistenţă şi cu seriozitate căile către un stil propriu care a detaşat-o şi a înscris-o, în acelaşi timp, într-un ansamblu de plasticieni de prima mărime ai generaţiei sale. S-a născut la 14 aprilie 1948, la Tg. Neamţ. Tatăl, profesorul de sculptură Gheorghe Gheorghiţă, a condus singura şcoala de sculptură ornamentală bisericească din România. A absolvit cu notă maximă Facultatea de Arte Plastice din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, secţia pictură de şevalet la clasa profesorului Ion Neagoe, promoţia 1969. În învăţământ, a predat la Şcolile nr. 13 şi 14 din Dumbrava Roşie şi Cut, la Şcoala Populară de Artă din Piatra-Neamţ şi la Şcoala de Aplicaţie a Liceului Pedagogic „Gheorghe Asachi”. A participat la numeroase expoziţii şi tabere de creaţie naţionale şi internaţionale, lucrările sale îmbogăţind colecţii personale din Canada, Marea Britanie, SUA, Belgia, Franţa, Italia, Maroc, Germania, Iordania, Suedia, Rusia, Australia. Cea mai recentă expoziţie retrospectivă a Mihaelei Gheorghiţă-Pravicencu a fost organizată anul acesta în Sala Cupola a Bibliotecii Judeţene „G.T. Kirileanu” Neamţ, cu ocazia Zilei Culturii Naţionale.
– Un cunoscut scriitor de aforisme, Vasile Ghica, spunea că toată viaţa cărăm pe tălpi geografia locului natal. Care au fost valorile copilăriei dumneavoastră?
– Când eram în burta mamei, pe capul tatei era pus premiu un milion de lei, o sumă enormă la vremea aceea, întrucât era urmărit politic. După douăsprezece zile de la apariţia mea pe lume, tata a fost arestat şi dus la Jilava şi Aiud unde a stat 6 ani la închisoare. Am rămas acasă patru copii cu mama, cu bunica şi a venit şi sora mamei de la Roman ca să ne ajute. Eram slabă, pricăjită şi foarte bolnăvicioasă. Mama se zbătea să nu simţim că tata nu-i acasă. Şi după ce s-a întors, mama l-a păzit ca o vulturoaică. Au mai fost situaţii în care încercau să-l provoace ca să-l rearesteze, dar tata a stat numai în grădină, în ogradă, n-a mai luat legătura cu nimeni…
Tata spunea că, dintre toate artele, va rămâne doar muzica, pentru că intră în energiile universale. Iar pictura, sculptura, arhitectura, toate vor dispărea din cauza omenirii. Când sculpta, întotdeauna cânta. Avea voce de bariton, băieţii toţi la fel, eu eram altistă, sora mamei tot altistă. Cântam colinde din postul Crăciunului şi până la Bobotează. Am un caiet cu 43 de colinde pe care-l păstrez şi acum…
– Personalitatea tatălui dumneavoastră va rămâne adânc gravată în mintea şi inimile tuturor celor care l-au cunoscut. A mai fost lăsat să lucreze după venirea acasă?
– A făcut sculptură pentru Comitetul Central de la Bucureşti, îi cereau statui pentru delegaţiile străine şi veneau nişte bani care ajutau la creşterea noastră, că s-au mai născut doi copii. Am fost şase, patru băieţi şi două fete, sora mea a murit şi băieţii trăiesc toţi patru. Tata era înalt, maiestuos, cu mustaţă mare, cu frunte înaltă. Ne-au asfaltat strada, „23 August” se chema, a fost prima stradă asfaltată din Tg. Neamţ, pentru că veneau cu maşinile să ia lucrările. Ajungeau în străinătate fără semnătura tatei, deoarece nu trebuia să-i apară numele. Tata a realizat şi strana Maicii Domnului din Paraclisul „Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana” de la Mănăstirea Sihăstria. A creat compoziţii sculpturale în lemn de stejar, păr, tisă şi tei. Tata a condus şi singura şcoala de sculptură ornamentală bisericească din România, a avut 41 de elevi de la Fabrica de mobilă din Tg. Neamţ, pe care i-a învăţat acest tip de sculptură şi care au lucrat în toată ţara.
– Ştiu că eraţi extrem de legată de Părintele Iustin.
– Tata a stat la închisoare cu Părintele Iustin. Îmi amintesc că, în momentul când a ajuns la Mănăstirea Bistriţa, am mers cu fratele meu Ioan Cornel Gheorghiţă să-l vedem. Atunci ne-a spus că la Petru Vodă este un loc, o poieniţă unde o să ridice o mănăstire. Şi a dat Dumnezeu şi a făcut-o. 15 portrete i-am făcut Părintelui Iustin, unul dintre ele este expus la stăreţia Mănăstirii Petru Vodă. De multe ori nu mânca, nu dormea, veneau oameni peste oameni să-i ceară sfaturi. Îmi aduc aminte că aţipea între două cuvinte, când scria pomelnicele. Scria Ion şi până la prenumele următor îi cădea capul. Atât era de ostenit.
– Mama?
– Mama, Elisabeta Gheorghiţă, a făcut şi ea Facultatea de Belle Arte, dar nu a putut să o termine pentru că-n ultimul an s-a mutat la Timişoara din cauza refugiului şi cum înainte a absolvit Şcoala Normală, a lucrat ca educatoare la Grădiniţa nr. 2 şi după-amiaza preda caligrafie, desen şi istoria artelor la Humuleşti şi la Şcoala nr. 2 din Tg. Neamţ. O vreme a fost şi directoarea Grădiniţei nr. 2. Seara, când ajungea acasă, mai veneau şi tovarăşii de la partid şi-i dădeau câte un vălătuc de hârtie să scrie lozinci. Muncea enorm, avea o memorie fenomenală, ţinea minte sute de poezii şi citate. A fost cea mai bună studentă, iar lucrările sale erau expuse întotdeauna la Decanat. Lucra în pastel, avea o viteză de execuţie uimitoare. În zonă la noi, sunt nouă epitafe şi dvere pentru uşile împărăteşti de la slujba de Înviere făcute de ea. La vârsta de 95 de ani a pictat ultima icoană cu chipul Maicii Domnului.
– Aţi încheiat studiile universitare cu notă maximă.
– Am fost trei în promoţia mea care am terminat cu 10. Din 37 de studenţi, numai 15 am făcut pictură ulterior. Îmi plăcea foarte mult să lucrez, nu-mi luam recreaţie, stăteam la şevalet până îmi ieşea lucrarea aşa cum voiam. În anul II, am avut de realizat o compoziţie, o scenă după Nunta Zamfirei. Şi am făcut-o în culorile ceramicii arse, a lutului ars, era o frumuseţe de lucrare. Cu o zi înainte de a veni comisia ca să ne evalueze lucrările, am luat cheia de la portar şi am mai pus nişte accente şi la 10 jumătate seara am plecat la cămin. A doua zi, dimineaţa, lucrarea mea nu mai era pe şevalet. Profesorul meu, Ion Neagoe, a căutat prin toate atelierele şi a găsit jumătate din lucrarea mea la un coleg. El a venit intenţionat şi mi-a stricat lucrarea, pentru că, probabil, era prea bună. Şi domnul Neagoe a fost foarte supărat. Comisia venea la ora 12:00 şi era 8:30. L-am rugat să-mi permită să fac lucrarea din nou. M-am aşezat la şevalet şi am făcut-o mult mai bună decât cea dinainte, am avut o energie şi-un curaj şi-o încredere extraordinare. Persecuţia mă activa, îmi dădea aripi, nu mă demoraliza. Am luat 10, bineînţeles. Am câteva mii de lucrări la activ. Multă vreme nu au vrut să mă primească în U.A.P., pentru că tata făcuse închisoare politică. Pleca dosarul la Bucureşti, însă era respins pentru că aveam tinichele de coadă.
– Despre prima expoziţie personală ce amintiri păstraţi?
– Prima expoziţie personală mare am avut-o în anul 1970, la Casa de Cultură din Piatra-Neamţ. Am prezentat 56 de lucrări şi ţin minte că le-am panotat cu Dănuţ Cepoi. Pe una dintre ele, Dănuţ mi-a aranjat-o cu josul în sus, era cu flori: „Las-o aşa, arată mai bine”, mi-a spus, şi, într-adevăr, era mai frumoasă în poziţia respectivă. Şi mai era o lucrare mare, 1 metru şi ceva pe 80, cu nişte clopote în mişcare şi în fundal era o cruce mare deasupra clopotelor şi au venit cei care se ocupau cu expoziţiile de la partid, erau trei bărbaţi mai în vârstă, şi m-au întrebat ce caută crucea în expoziţie. Le-am spus că este crucea de la Voroneţ, mănăstirea ctitorită de Ştefan cel Mare şi aşa lucrarea a rămas în expoziţie. De fapt, era după versurile: „Şi-n dangăt de clopote s-a pecetluit dragostea noastră”. Când intrai în Casa de Cultură, prin capătul sălii mari, se vedea această lucrare care domina expoziţia. Dan Cepoi locuia în faţa casei noastre. Cânta extraordinar de frumos şi desena pe toate hârtiuţele. Părinţii mei l-au influenţat să dea admitere la Arte Plastice. A fost un student strălucit. Era o bijuterie de om, sensibil, delicat, cu multă bunăcuviinţă.
– Pictorii au tot timpul inspiraţie?
– În cazul meu, inspiraţia este ca un motor care nu se mai opreşte. Ascult foarte multă muzică simfonică. Un timp am făcut compoziţii după Bach, Wagner. Nu am dus lipsă de inspiraţie niciodată. Toată noaptea pictam, la ora 6 dimineaţa mă culcam, la 7 mă trezeam şi plecam la şcoală, când veneam la amiază mă duceam şi cântam 4 ore la pian şi iar pictam până dimineaţa. Talentul pe care l-ai primit, dacă nu-l foloseşti, este ca o otravă care se întoarce împotriva ta. Te autodistrugi. Trebuie să-ţi foloseşti această multă, multă energie pe care o primeşti şi să-ţi găseşti concentrarea şi liniştea interioară. La noi în casă s-a cântat mult, s-a pictat mult. Făceam desen mult, mecanică, matematică, sport, ascultam muzică.
– V-a plăcut să lucraţi în învăţământ?
– Am fost cea mai bună prietenă a copiilor. Eu nu am avut niciodată probleme cu elevii. Era linişte, le cântam, le povesteam, şi ei lucrau. La Şcolile din Dumbrava-Roşie şi Cut făceam decorurile pentru serbările şcolare, împreună cu profesoara de muzică Maria Cobzaru şi profesoara de educaţie fizică Ileana Radu. Ileana Radu era inimioara mea cea bună. O fată de nota 10, excepţională. Am aflat târziu că a părăsit această lume. Mi-a părut foarte rău. Am profesat şi la Şcoala Populară de Artă din Piatra-Neamţ unde, timp de 3 ani, am coordonat o clasă de artă decorativă. Ioan Popei, Camelia Rusu făceau parte din grupa de atunci. Am predat şi la Şcoala de Aplicaţie a Liceului Pedagogic „Gheorghe Asachi”. M-am pensionat, deoarece mi-a căzut un plafon în cap la şcoală, am avut o amnezie parţială, şi, într-un fel, m-am bucurat că am ieşit la pensie, pentru că m-am ţinut numai de pictură.
– Copiii dumneavoastră au urmat tot un traseu artistic?
– Amândoi copiii au urmat studii artistice, George a făcut restaurare, Anamaria, ceramică, apoi ea a plecat la Paris, unde a absolvit Ecole Nationale Superieure des Beaux-Arts, în 2002. A revenit la Bucureşti în 2005 şi de atunci se ocupă fie de promovarea benzii desenate, ca director artistic al Asociaţiei Jumătatea plină, fie de promovarea şi producerea de experimente sonore, poetice, muzicale. Este director artistic al platformei SEMI SILENT, organizează Sâmbăta sonoră şi Festivalul Săptămâna Sunetului.
A consemnat Violeta MOŞU;
Foto: Biblioteca Judeţeană „G.T. Kirileanu” Neamţ