George Bacovia, poetul toamnelor dezolante

Născut în anul 1881, la 17 septembrie, poetul avea să se situeze, prin întreaga sa operă, între două momente deosebite ale istoriei literare româneşti; astfel, prin opera sa va ilustra devenirea istorică a curentului simbolist, care evoluează spre formele lirice intermediare impresioniste şi expresioniste – moderniste.

Poet dificil şi fascinant, asociat în general curentului simbolist, Bacovia trece, prin creaţia sa complexă, dincolo de încercările de limitare categorică într-o formulă lirică unică. Raportată la tendinţele şi evoluţia simbolismului românesc, poezia sa reflectă notele definitorii ale acestui curent. Inovaţia, care îl diferenţiază de ceilalţi poeţi simbolişti, se regăseşte în perspectiva modernă generată de inflexiunile expresioniste, existenţialiste şi, mai ales, decadente ce răzbat din opera sa.

Simbolist, epitet asociat adesea cu numele lui George Bacovia, el este considerat şi poet decadent; din păcate, termenul are o „biografie” nefericită; utilizat iniţial pentru a desemna pe autorii neserioşi sau minori, noţiunea de decadent ajunge în scurt timp să aibă semnificaţia modificată substanţial. Astfel, poetul decadent este acela care se revendică de la o estetică a răului, unde existenţa umană se află în nesfârşită cădere, în care, universul, lumea, omul sunt ameninţate de spectrul morţii şi unde realitatea se dezintegrează prin lichefiere sau mineralizare.

Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce creează sentimentul de sfârşit de lume şi, în egală măsură, este cântăreţul căldurilor toride, în care cadavrele intră în descompunere, dar şi pictorul primăverilor iritante şi nevrotice. Poezia sa este şi primul şi ultimul cântec de lebădă al unei naturi ce, parcă, „nu vrea să se mai nască”, iar atunci când s-a născut nu vrea să mai moară. Altfel spus, este un poet de o originalitate debordantă, cel mai mare de după Mihai Eminescu; drept urmare, toţi marii critici au vorbit despre poezia lui, fiecare, altfel.

G. Călinescu l-a aşezat într-un capăt (final) de listă, fără să evidenţieze decât o parte a virtuţilor lirismului său; cu toate acestea, a spus despre poet că şi-a creat o existenţă proprie, susţinută de un sentimentalism fundamental şi de capacitatea de a trăi personal toate aspectele „împrumutate”; că poezia bacoviană provoacă incertitudini, trăind „entuziasme” şi făurindu-şi o rezervă pentru „manierismul ei patetic”. Dar, tocmai în acest manierism stă valoarea fragilă a lirismului bacovian.

Având drept punct de plecare poezia lui Maurice Rollinat şi a lui Edgar Poe, poezia lui George Bacovia ilustrează un satanism al pateticului şi al lugubrului, augmentând până aproape de paroxism, sugestia; aşadar, poetul devine „portretist” al propriei sale lumi, un creator de contururi şi figuri fantomatice, un zămis­litor de ispite şi temeri: stând singur în cavou, privind sicriele de plumb şi ascultând muzica lor funebră, prin faţa ochilor trece o pasăre „cu pene albe, pene negre” strigând „cu glas amar”, „hidos”, un crâmpei de poveste cu fantome; sau, altădată, el păşeşte singuratic prin pieţele pustii ale oraşului şi intră în casa iubitei rugând-o să-i cânte un marş funebru: „Iubito, şi iar am venit…/ Dar astăzi de-abia mă mai port – / Deschide clavirul şi cântă-mi/ Un cântec de mort.”

Odaia este sinistră, aici cântă, în mii de fluiere, toamna; pe masă, o făclie ce tremură-n oglindă; tablourile sunt negre; de peste tot te împresoară un gol haotic, plin de ecouri; e un decor hoffmannian: „Odaia mea mă înspăimântă/ Cu brâie negre zugrăvită – / Prin noapte, toamna despletită/ În mii de fluiere cântă.// – Odaie plină de mistere,/ În pacea ta e nebunie;/ Dorm umbre negre prin unghere,/ Pe masă arde o făclie.// – Odaie plină de ecouri,/ Când plânsu-ncepe să mă prindă;/ Stau triste negrele tablouri – / Făclia tremură-n oglindă.// Odaia mea mă înspăimântă,/ Aici n-ar sta nicio iubită – / Prin noapte, toamna despletită/ În mii de fluiere cântă.”

Când se apropie miezul nopţii, la ora satanică, poetul aleargă din cameră în cameră cuprins subit de teroare, bântuind spaţiile asemenea unei stafii: „S-apropie-ncet miezul nopţii/ Şi sună a frunzelor horă – / Eu fug din odaie-n odaie/ Când bate satanica oră.”

Iar când afară „ninge prăpădind”, iubita se aşază la clavir şi cântă un marş funebru, în timp ce starea de delir inundă totul: „Ea plânge şi-a căzut pe clape/ Şi geme greu ca în delir…/ În dezacord clavirul moare,/ Şi ninge ca-ntr-un cimitir.”

Iubita se metamorfozează în acord cu vremea de afară: este când brună, când blondă, iar valsul este îndoliat, aşa cum orchestra atacă cu indignarea ei graţioasă: „Hai să valsăm, iubito, prin salon,/ După al toamnei bocet mortuar.” Şi, în altă parte, „Un larg şi gol salon vedeam prin draperii,/ Iar la clavir o brună despletită/ Cânta purtând o mantie cernită/ Şi trist cânta, gemând între făclii.” Sau: „Cântau amar, era delir,/ Plângea clavirul trist, şi violina – /Făcliile îşi tremură lumina, / Clavirul catafalc părea şi nu clavir”.

Impresiile sunt sugerate prin corespondenţe muzicale, dar şi prin culoare, ca în tablourile lui Renoir şi Degas. Culorile dominante sunt: verdele crud, violetul, albastrul, rozul şi negrul; acestea sunt susţinute de monotonie şi de tristeţe, ca în marşul unei orchestre funebre; astfel, viorile devin strigăte de disperare, ţipete care se estompează într-un oftat prelung al toamnei. Dezordinea este la ordinea zilei; suferinţa este la ea acasă. Asta e poezia lui George Bacovia!

Cadrul este oraşul de provincie, cu parcuri solitare, cu fanfare militare, cu cafenele sărace, învăluite într-o realitate dezolantă care ameninţă să se prăbuşească, creând un „fundal” cu copii bolnavi de ftizie şi fecioare tuberculoase, cu „o pală lucrătoare” la geamul unei fabrici, cu un poet rătăcind fără sens, semnalizând prin gesturi absurde şi „comunicând” cu această lume descompusă. În acest decor, toamna, somnul, plânsul, golul, frigul, tristeţea, umezeala, răceala, nevroza, primăvara, descompunerea, vara, chiar şi iarna devin personaje care populează acest univers.

Tudor Vianu aprecia preferinţa poetului pentru asociaţiile decorative şi pentru tehnica impresionistă. În poezia sa nu există nuanţe, sunt numai culori individuale, pure. Chiar când este vorba despre un pastel, monocromia sau, uneori bicromia, se înfăţişează în culori „crude”, generatoare de suferinţă.

Cel mai bine l-a caracterizat E. Lovinescu, care aprecia că atmosfera din lirica bacoviană experimentează procedee moderne. Poezia sa se cons­tituie într-un avertisment dat lumii, de la care nu se aşteaptă vreun răspuns.

* * *

George Bacovia rămâne cel mai de seamă reprezentant al simbolismului românesc prin atmosfera de nevroză pe care o degajă poezia sa, prin gustul pentru satanic şi ideea morţii, prin cromatica inedită şi prin gustul său pentru muzică, prin trăirea existenţială a durerii, prin sentimentul târziului şi al pustiului; toate acestea sunt elemente ale expresionismului şi, în ultimă instanţă, ale modernismului.

În spaţiul literar interbelic, poezia bacoviană este, în egală măsură, un cântec al iubirii pierdute, abia perceptibil într-un decor de cimitir invadat de frig şi de vânt, dar şi o notă tristă de toamnă dezolantă.

Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI