„Sunt o persoană empatică, toată viaţa am ajutat, am împărţit cu alţii”
Angelica Tăbăcaru este o personalitate a învăţământului nemţean care, de-a lungul a 47 de ani de carieră, a adus beneficii concrete educaţiei preşcolare.
A excelat în pregătirea copiilor şi în descoperirea însuşirilor promiţătoare ale acestora, având un parcurs profesional de succes, dobândit prin multă muncă, perseverenţă şi educaţie aleasă.
S-a născut la 27 aprilie 1949, în localitatea Poienari, din judeţul Neamţ. A absolvit Liceul „Roman-Vodă”, promoţia 1967, şi Institutul Pedagogic din Piatra-Neamţ, profilul învăţători-educatoare, în anul 1971.
A fost educatoare, învăţătoare, profesor suplinitor, director de grădiniţă, metodist, inspector şcolar (a făcut parte din prima echipă a I.S.J. Neamţ, de după Revoluţie), pledând pentru un învăţământ de calitate şi pentru cei cu adevărat chemaţi să îl slujească.
Este autoare şi coordonatoare de auxiliare pentru învăţământul preşcolar, împreună cu alte colege, iniţiatoare a teatrului de păpuşi al educatoarelor, realizatoare de emisiuni tv şi importante activităţi culturale organizate pentru oamenii învăţământului.
În prezent, se implică activ în proiecte de voluntariat, aducând plusvaloare comunităţii romaşcane.
– V-a plăcut dintotdeauna să predaţi?
– Am iubit enorm profesia de Dascăl, care, într-un fel, a fost cea mai mare şi puternică Dragoste a mea. Am muncit cu dăruire şi responsabilitate, am prieteni şi foşti elevi în toată lumea, care îşi amintesc de mine cu drag, care mă invită la spectacolele lor, la expoziţii de artă plastică, la lansări de carte. Cariera mea a fost lungă şi frumoasă, am fost directoare în patru unităţi de învăţământ, dintre care în două am muncit chiar de la înfiinţare. De ziua mea şi de sărbători, primesc sute de mesaje, chiar mii, pentru că tehnologia este avansată. Uneori, îmi vin felicitări şi prin poştă, pentru că stau de peste 50 de ani în acelaşi bloc. Tânjesc după siguranţa, respectul între generaţii, manierele şi cuminţenia oamenilor din trecut, întrajutorarea, bunătatea şi hărnicia care ne cuprindeau pe toţi, fără a cere răsplată.
– Cum vă descrieţi?
– Am fost şi sunt o iubitoare a ţării mele, care-i în suferinţă, asemeni mie. 35 de ani de schimbări repetate, din rău în mai rău, au dus la distrugerea a tot ceea ce a fost bun, la schimbarea mentalităţii românilor, la dezvoltarea rapidă a clasei îmbogăţiţilor fără muncă, prin desfiinţarea credinţei că „munca te face om şi te ajută în toate etapele vieţii” şi prin distrugerea tuturor sectoarelor de activitate din România, prin băgarea politicului în numirea „şefilor” de peste tot, mulţi incompetenţi, oameni nepotriviţi pe funcţii nepotrivite lor, prin distrugerea a tot ceea ce a fost bun în învăţământul românesc şi înlocuirea cu programe şi proiecte nepotrivite nouă, doar pentru că plimbăreţii prin lume trebuiau să implementeze ceva din ceea ce au văzut ei pe unde au umblat. Învăţământul privat a luat locul celui de stat şi a dat pe bandă rulantă „experţi” făcuţi pe şi pentru bani, nu născuţi şi simţitori în a trăi pentru a educa şi forma viitori şi adevăraţi specialişti, cu simţul răspunderii şi corectitudinii la locul de muncă.
– Dacă ar fi să o luaţi de la capăt…
– … doar Educatoare mi-aş dori să fiu, pentru că inocenţa, zâmbetul, iubirea curată, mânuţele întinse care vor în braţe, bucuria familiei la prima serbare, prima poezie, primul cântec şi primul dans în perechi, prima lecţie deschisă în faţa părinţilor, doar aici le poţi întâlni. Mi-ar plăcea să o iau de la capăt, dar nu în aceste vremuri.
– De ce are nevoie învăţământul nostru?
– De oameni profesionişti, dăruiţi elevilor, rezultatele finale ale acestora dovedind dacă profesorii îşi merită retribuţia cu toate completările ei, retribuţie care nu este deloc de neglijat în momentul de faţă. Educatoarea şi învăţătorul ar trebui să fie pregătiţi de liceul sau Institutul Pedagogic, iar practica pedagogică să fie serioasă. N-ar trebui trei inspecţii pentru un grad didactic, ci o singură inspecţie solidă, cu rol riguros de îndrumare şi control, în care să se verifice nivelul de pregătire al elevilor, documentele şcolare, fişele, caietele, testele date elevilor, ambientul clasei. Nu trebuie create grupe şi clase doar pentru asigurarea normei didactice. Ar trebui susţinute examene serioase la intrarea în liceu, iar la cele cu profil să fie introdusă o probă eliminatorie specifică specialităţii alese. Autorii auxiliarelor să fie cadre didactice cu performanţă în învăţământ, iar politicul să fie scos din şcoală. Auxiliarele trebuie să respecte cerinţele pedagogiei şi psihologiei „învăţăcelului”, pornind de la apropiat la depărtat, de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex, de asemenea, trebuie respectate anotimpurile, pentru a nu aduna cireşe în decembrie şi oameni de zăpadă în iunie. Curăţenia trebuie începută de sus în jos.
– Despre începutul vieţii dvs. profesionale ce amintiri păstraţi?
– Visul părinţilor era să o ducem mai bine decât ei, să ajungem „domni la oraş”. Eu zic că au contat enorm, familia, profesorii şi exemplul celor din jur. În 1967, în primul meu an de învăţământ, am fost profesor suplinitor de istorie şi muzică, la Şcoala Pânceşti. Eram şi dirigintă la clasa a VIII-a. Elevii erau minunaţi, iar părinţii politicoşi. Cântam muzică populară la serbările câmpeneşti, pregăteam dansuri, brigăzi artistice, grupuri vocale, organizam „Joia Tineretului”, alături de colegii mei profesori şi învăţători, dintre care patru şi cu directoarea eram verişori. Am mai suplinit ca învăţătoare la Şcoala Poieniţa, tot din comuna Poienari.
– Dumneavoastră ce educatoare, învăţătoare aţi avut?
– Eu am urmat grădiniţa în satul natal, unde le-am avut educatoare pe domnişoarele Mera, nu-mi mai amintesc exact, dar cred că erau fiice de preot. Învăţător mi-a fost domnul Dumitru Ciocoiu, fostul învăţător al mamei mele, apoi, am avut-o învăţătoare pe doamna Dănilă, mama actorului şi colegului meu de bancă, Gheorghe „Puiu” Dănilă, care a jucat la Teatrul Tineretului şi la Teatrul de Comedie din Bucureşti. Toţi profesorii mei au fost calificaţi, exigenţi. Ei au pus pe primul plan învăţătura, de aceea mai mult de jumătate dintre noi am intrat la licee, şcoli profesionale sau şcoli de meserii. Am avut o frumoasă copilărie, o frumoasă viaţă de elev, cu respect faţă de dascălii noştri şi comunitatea în care trăiam. Nu am avut porţi şi uşi încuiate la case, nici nu existau frica şi infracţiunile ori devierile de comportament de astăzi. Participam la multe activităţi culturale, aveam popicărie, scenă pentru serbări, scrânciobe de Paşti în parcul din sat, pe care l-am construit noi, împreună cu profesorii noştri. Tot aici se organiza hora satului la care cânta şi Fanfara Zece Prăjini. Mergeam cu profesorul de educaţie fizică, domnul Ionel Cocea, la schiat, la săniuş, pe dealul satului sau pe Dealul Mărului, organizam activităţi artistice şi competiţii sportive, cu elevii din satele vecine. Aveam lot agricol la şcoală, creşteam viermi de mătase, atunci au fost plantaţi cei mai mulţi duzi pentru a hrăni viermii de mătase, mergeam la cules de plante medicinale, la plivit buruienile de pe tarlaua de grâu, la cules de struguri şi fructe din viile şi livezile CAP-ului. Aşadar, voluntariat, nu glumă, atât pentru elevi, cât şi pentru profesori.
– Povestiţi-ne despre copiii şi nepoţii dvs.
– Copiii mei au crescut cu cheia la gât, şi-au făcut singuri ordine în camera lor, şi-au încălzit mâncarea, au lăsat curate vasele şi bucătăria, şi-au făcut temele, eu ajutându-i unde era nevoie, pentru că plecam dimineaţa şi veneam seara, eram directoare, mă ocupam şi cu sindicatul, eram şi vicepreşedintă la şoimii patriei, aveam şedinţe… Un rol deosebit în educarea copiilor mei l-au avut educatoarele, învăţătorii, profesorii, care au insistat şi continuat, de la o treaptă la alta, bunele deprinderi de ordine şi comportament, legate de aranjatul hainelor, al cărţilor şi caietelor, responsabilităţile de atunci devenind astăzi obişnuinţe. Amândoi băieţii mei au urmat câte două facultăţi, masterate, sunt familişti, pe ei nu i-am expus pe reţelele de socializare, nici pe nepoatele mele gemene şi nici pe nepotul mai mic, de fapt, şi el este la liceu. Unul dintre fiii mei, este cetăţeanul altei ţări de peste 25 de ani, Norvegia, o ţară mult mai civilizată, în care şcoala urmăreşte cu adevărat pregătirea copilului pentru viaţă.
– Cum poţi rămâne activ după pensionare?
– Eu, spre exemplu, fac mult voluntariat, 5 zile pe săptămână. Mă apropii vertiginos de 80 de ani, mai am 3 ani până la împlinirea acestei vârste, dar nu mă dau bătută. Îmi place să ajut, să educ, să dau din preaplinul meu şi altora. Bucuria adusă unui om aflat în nevoie, întrece orice alt sentiment. Îmi place să lucrez cu omul şi, mai ales, cu copiii. Colaborez cu cei de la „Ajungem Mari”, cu seniorii şi copiii de la Fundaţia „Melchisedec Ştefănescu”, şi mai iau parte la un proiect, „Telefonul care alungă singurătatea”, al DAS Roman, în parteneriat cu Primăriei Roman, care nu-i uşor, pentru că, la celălalt capăt al firului, găseşti semeni în suferinţă, plini de probleme şi necazuri. Sunt o persoană empatică, toată viaţa am ajutat, am împărţit cu alţii. Am avut şi am credinţa în suflet, am cântat şi cânt de peste 20 de ani în Corul Bisericii „Precista Mare” şi Corul „Sf. Cuv. Paraschevi” a Catedralei Arhiepiscopale din Roman, fiecare slujbă apropiindu-mă de Bunul Dumnezeu şi de împărăţia care mă aşteaptă. E important să nu-i uitaţi pe pensionarii din învăţământ, să-i chemaţi în şcolile în care au predat, de ziua şcolii, la cercuri pedagogice, la serbări şi să le oferiţi câte o floare a recunoştinţei şi să nu vă uitaţi rolul de dascăli, pentru că profesorii trebuie să fie demni urmaşi ai Marelui Învăţător Iisus!
A consemnat Violeta MOŞU;
Foto: Facebook Angelica Tăbăcaru