De ceva vreme, în şcoli se aud vorbe tot mai sofisticate. Cam aşa: proiecte didactice, învăţare pregătitoare prin situaţii- problemă, pretext- problemă motivat, esenţializarea noţiunilor, antrenarea cu scop de sistematizare ce conduce la strategii de rezolvare, oportunităţi de antrenament, competenţe predominante… Pînă aici nimic rău, deşi… Cei care rostesc aceste vorbe furnicătoare sunt reformatorii învăţămîntului românesc. De două decenii. Paradoxal sunt oameni normali cu vechime pe ogorul pedogogiei. Cînd devin explozivi formatorii? La inspecţiile şcolare curente. Dacă doriţi să vă îmbogăţiti vocabularul de specialitate, apelaţi la „banca de date”. Citeşte: condica de inspecţii de la şcoala dumneavoastră. E plină cu fraze care se repetă la nesfîrşit. Dacă aceste formulări contribuie la reducerea abandonului şcolar şi creşterea promovabilităţii, le însuşim şi le iubim. Dacă nu,… pardon!
Toate relele, zic unii, vin „de afară”. Probabil se gîndesc şi la americanizarea disciplinei prin crearea „sălii de reflecţie”. Fabulaţii! În pruncia mea îndepărtată, cuvîntul cel mai uzitat era „mişto”. Cine îl folosea dezinvolt în discuţii era declarat, mintenaş, şmecher. După Revoluţie au apărut noi cuvinte „tari”. Că vorba aia, lumea se schimbă. Astăzi, oamenii se clasifică după I Q. Ce vocabule rostesc elevii noştri? „Cool”, ” trendy”, „super”… Evident, cu toate variantele sale: „super- mare”, „super-haios”… Vorbe, vorbe de dorul lelii. Ca şi cele de mai sus.
Oglinzi strîmbe, ce păcălesc naivii. Se spune despre noi, românii, că suntem bolnavi de toleranţă. Aşa o fi? Şi dacă e aşa, nu-i chip să ne vindecăm?
Dumitru RUSU