Pornind de la faptul că la Marea Unire din Decembrie 1918 nu s-a produs doar unirea politică şi teritorială a provinciilor româneşti dezrobite cu ţara-mamă ci şi o unificare a aspectelor culturale, religioase şi a modelelor de organizare, administrativ-bisericeşti între bisericile ortodoxe din aceste provincii cu Biserica Ortodoxă Română din Vechiul Regat, voi încerca să prezint doar câteva aspecte ale rolului avut în aceste evenimente de mitropolitul primat Miron Cristea (1919-1925), devenit primul patriarh al României în perioada 1925-1939.
Născut pe 18 iulie 1868, în Topliţa (judeţul Harghita), primind numele de botez Ilie, Miron Cristea a urmat cursurile Gimnaziului săsesc din Bistriţa în perioada 1879-1883, după care, între anii 1883-1887, a fost elev al Gimnaziului grăniceresc din Năsăud. În intervalul 1887-1890 a învăţat în cadrul Institutului Teologic din Sibiu iar în perioada 1891-1895 s-a dus la Budapesta, unde a fost student al Facultăţii de Litere şi Filozofie şi a susţinut doctoratul în anul 1895, cu o teză despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu.
Între anii 1890-1891, a fost directorul Şcolii Confesionale Româneşti din Orăştie, pentru ca apoi, între 1895 şi 1902, să îşi exercite funcţia de secretar în cadrul Arhiepiscopiei Sibiului. În perioada 1902-1909 apare în scriptele vremii în funcţia de consilier (asesor) al Arhiepiscopiei Sibiului. A fost hirotonit diacon (necăsătorit) pe data de 30 ianuarie 1900, în 8 septembrie 1901 arhidiacon, iar în anul 1902 s-a călugărit la Mănăstirea Hodoş-Bodog, lângă Arad, sub numele Miron. La data de 1 iunie 1908, Miron Cristea urcă scara ierarhiei bisericeşti în demnitatea de protosinghel, pentru ca la 21 noiembrie/3 decembrie 1909 să fie ales Episcop al Caransebeşului, calitate în care a exercitat o activă influenţă de apărător al valorilor românismului, identităţii de neam şi credinţei ortodoxe în Transilvania aflată sub jugul imperial austro-ungar. A apărat dreptul şcolilor confesionale româneşti din Banat faţă de încercările de maghiarizare forţată din partea guvernului de la Budapesta.
Miron Cristea a desfăşurat şi o activitate jurnalistică, politică, de implicare entuziastă în viaţa politică a vremii, făcându-se apărător al conştiinţei de neam românesc şi al credinţei ortodoxe în Transilvania. Între anii 1898-1900 a desfăşurat o intensă activitate publicistică din funcţia de redactor al ziarului Telegraful român. În 1905 a devenit preşedinte al Departamentului Sibiu al Astrei.
În calitatea de episcop de Caransebeş, Miron Cristea a fost delegat al românilor din Transilvania, participând la Marea Adunare Naţională de pe Câmpul lui Horea, la Alba-Iulia, din data de 1 decembrie 1918. Este membru la delegaţiei românilor din Transilvania care s-a dus la Bucureşti spre a prezenta regelui şi guvernului României Actul unirii Transilvaniei cu ţara-mamă. Ca episcop primat de Caransebeş, nu s-a remarcat doar în înfăptuirea Marii Uniri ci şi în unirea bisericilor româneşti din afara graniţelor ţării, cu patria mamă. Alături de alţi delegaţi, Episcopul Miron Cristea a rostit, în faţa Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, cuvântări entuziaste privind înfăptuirea Marii Uniri.
Din Cuvântarea sa, după citirea rezoluţiei de Unire, se desprinde însufleţirea şi bucuria uriaşă a reîntregirii unui neam, binecuvântată de ierarhii bisericilor româneşti: „Ceasul deschiderii a sosit. Nu putem şi nici n-avem lipsă să retezăm Carpaţii, căci ei sunt şi trebuie să rămână şi în viitor inima românismului dar simţesc şi astăzi, prin glasul unanim al mulţumei celei mari, vom deschide iar şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă românească şi ca prin aceasta să ni se înfăptuiască «acel vis neîmplinit, copil al suferinţii/de dorul ei ne-au răposat şi moşii şi părinţii». Am ferma convingere că glasul vostru unanim şi prin voi glasul întregii naţiuni se va concentra asupra singurei dorinţe, pe care o pot exprima în trei cuvinte: «Până la Tisa!» Amin!”
La data de 7 iunie 1919, a fost ales membru de onoare al Academiei Române, iar pe 18 decembrie 1918, Mitropolit Primat al României reîntregite, fiind înscăunat pe 19 decembrie 1919.
A fost iniţiatorul proiectului Catedralei Mântuirii Neamului, ca un simbol al conştiinţei de neam şi al identităţii cultural-spirituale peste milenii a neamului românesc, concept care depăşeşte înţelesurile conceptului de naţiune.
În data de 4 februarie 1925 a devenit primul Patriarh al României Mari, prin ridicarea scaunului mitropolitan-primaţial la rangul de Patriarhie a României şi este învestit în această demnitate la data de 1 noiembrie 1925.
Pe plan politic, a făcut parte din Regenţă (în perioada 20 iulie 1927- 8 iunie 1930) şi a exercitat funcţia de prim-ministru între 10 februarie 1938 şi 6 martie 1939.
A trecut la cele veşnice pe 6 martie 1939, la Cannes (Franţa) şi a fost înmormântat în Catedrala Patriarhală din Bucureşti.
Dintre reperele activităţii sale pastoral-misionare, merită amintite: contribuţia sa la realizarea unificării organizaţional – administrative şi canonice a Bisericii Ortodoxe Române şi organizarea Patriarhiei. În anul 1925, a făcut posibilă iniţierea şi adoptarea statutului de organizare şi funcţionare al BOR. Sub egida lui, a reapărut revista Biserica Ortodoxă Română iar în 1921 s-a iniţiat apariţia revistei Apostolul, ca organ de publicitate al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Sub patronajul său s-au tradus şi tipărit Biblia Sinodală (1936) şi alte ediţii din Noul Testament şi s-au tipărit cărţi teologice în cadrul Editurii Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Tot Miron Cristea a înfiinţat Seminarul Teologic «Miron Patriarhul» din Câmpulung (în 1922) pentru orfanii de război şi Academia de muzică religioasă de la Bucureşti (1927). A fost cel care a ridicat actualul Palat Patriarhal şi a repictat Catedrala Patriarhală, fiind şi ctitorul schitului de lemn de la Topliţa, locul său natal.
Prof. dr. Mihai FLOROAIA