Pianistul Theodor Petrea, proaspăt absolvent al clasei a XI-a la Liceul de Arte „Victor Brauner”, îşi rosteşte, cu claritate, crezul, idealurile, gândurile, aspiraţiile… Consideră că grupul ascultătorilor de muzică clasică a devenit unul foarte restrâns, iar astăzi, numai cei avizaţi sunt capabili de a face distincţia între calitate şi cantitate. Prin interpretările sale, doreşte mai mult să ghideze publicul, nu să îi dea o soluţie. „Eu doar ilustrez o idee muzicală, dezvoltată şi prelucrată estetic”, spune Theodor Petrea.
– Propun să începem acest dialog făcând o pledoarie doamnei profesoare de pian Mihaela Bucătaru şi …”prietenelor” tale, cele 88 de clape…
– Pianul, pentru mine, a fost o pasiune care a prins contur şi a început să se concretizeze abia spre finalul ciclului gimnazial, când, probabil, mulţi dintre noi realizăm importanţa deciziilor pe care trebuie să le luăm. Consider că acel moment de răscruce m-a îndemnat să îmi continui anii de studiu în domeniul muzical şi să îmi îndrept dedicarea către domeniul artelor şi a manifestării acestora. Cu toate acestea, fără un învăţător, un elev nu îşi poate desăvârşi potenţialul. Asemenea multor lucruri din jurul nostru, trebuie să putem primi ceva ca apoi să ne exercităm potenţialul, acumulările. În cazul acesta, aş putea spune că profesoara mea, doamna Mihaela Bucătaru, a fost mai mult decât un simplu îndrumător. A fost mentorul care mi-a dat de fiecare dată inspiraţie şi răbdare să perseverez şi care, în final, m-a învăţat să fiu nu numai pianist, ci şi om. Până la urmă, arta are scopul de a evidenţia calitatea umană şi evoluţia acesteia de-a lungul veacurilor, nu are doar simboluri.
– Cât e pasiune, cât e tehnică, cât talent în ceea ce face un pianist?
– Răspunsul meu nu îi va mulţumi pe toţi şi poate fi chiar controversat, dar consider că formaţia unui pianist este proporţională cu munca depusă de acesta, pentru a se depăşi pe sine. Talentul este o calitate care se relevă după multipli ani de studiu, neţinând cont de domeniul abordat. Acesta prinde contur abia când, prin cunoaştere de sine, individul face distincţia dintre domeniile care îl reprezintă şi care pot fi, ulterior, fructificate. Într-adevăr, acesta se poate manifesta la diferite vârste, foarte important este nu „când?”, ci „cum putem atinge o asemenea performanţă?”. Pe de altă parte, pasiunea ar trebui să fie omniprezentă şi nu un rezultat al unei munci anterioare. Pasiunea este doar un element catalizator, nu şi scopul în sine, care, în opinia mea, este accederea la cunoaştere. Într-un mod asemănător funcţionează şi tehnica: este absolut necesară pentru a dezvălui capacitatea artistică, pentru a lărgi paleta de expresii artistice, dar nu ar trebui să constituie un scop în sine. Virtuozitatea sau tehnica sunt absolut necesare oricărui pianist, deoarece fără acestea valoarea operei prezentate este precară. Un alt element important în formarea unui pianist este corespondentul talentului în muzică, mai exact, muzicalitatea. Aceasta este, de fapt, nucleul unui interpret. Expresivitatea, tehnica, pasiunea, dedicarea, munca provin din această înclinaţie către domeniul muzical. Fără această înclinaţie nu pot exista muzicieni.
– Bunica ta, profesoara Maria Cobzaru, ce rol a jucat în formarea ta artistică?
– Cred că mai mult mi-a vegheat parcursul decât m-a învăţat. De fiecare dată a fost implicată, dar nu în mod direct. Nu pot spune că îmi este profesor, ci mai mult un îndrumător. Datorită dânsei am ajuns să studiez cu profesoara mea de pian şi să am oamenii pe care acum îi am în jurul meu. De asemenea, m-a învăţat să fiu mai mult un om just, autonom, care poate să ia decizii pentru sine. Nu a avut implicaţii directe în formarea mea muzicală, ci în educaţia mea generală. Apreciez foarte mult decizia ei şi o consider foarte potrivită: nu poţi fi şi bunică şi profesor în acelaşi timp. Mă bucur că îmi este bunică!
– Care este cea mai mare bucurie scenică pe care ai trăit-o până acum?
– Nu pot spune că am avut doar una singură. De fapt, aş putea spune că am avut mai multe momente neplăcute decât plăcute. Bucuria de a cânta pe scenă a apărut destul de târziu, în cazul meu. Plăcerea de a interpreta o piesă muzicală apare concomitent cu maturizarea parţială sau completă a individului, iar la mine a apărut abia la mijlocul anilor de liceu.
– Ştiu că eşti o persoană perseverentă, care se bazează pe valori solide. Care dintre acestea au fost cel mai greu de urmat?
– Justeţea. Sunt foarte sigur că aceasta este valoarea care, în final, m-a reprezentat şi a fost cel mai greu de menţinut. Este aproape imposibil să fii obiectiv, când te situezi într-un cadru care nu valorifică cunoaşterea şi aptitudinea unui om. Este foarte greu să rămâi acelaşi după concerte. Unele sunt grozave şi ai impresia că eşti minunat, iar alteori simţi fix contrariul. Este foarte greu să fii un artist just, corect, o persoană justă în viaţa de zi cu zi, nu numai cu ceilalţi, ci şi cu tine.
– Cât de importantă este calitatea instrumentului muzical folosit în procesul de învăţare?
– În opinia mea, în primii ani de studiu, nu este foarte importantă calitatea instrumentului, aceasta este o necesitate ce se materializează mai târziu, o pretenţie ce vine odată cu experienţa. Nu este necesar un instrument de calitate, ci un pianist excepţional. Pianistul cere evoluţia tehnică, nu invers. Aşadar, importanţa calităţii instrumentului este proporţională cu anii de studiu şi, evident, cu tehnica individului.
– Există nişte reguli de bază după care îţi alegi repertoriul?
– Da, urmez nişte „tipare” destul de neconvenţionale. Încerc, adesea, să îmi diversific repertoriul şi să interpretez piese care sunt mai rar expuse publicului. Cu toate acestea, încerc, totuşi, să nu mă îndepărtez foarte tare de modelul impus de programă şi de concursuri. De fiecare dată, mă consult cu doamna profesoară înainte de a lua decizia finală. Tot timpul recomandările sale sunt mai bune decât ale mele şi de fiecare dată îmi sugerează piese care mă reprezintă. Sunt sigur că, de cele mai multe ori, domnia sa ştie mai bine ce mi se potriveşte mie decât eu însumi.
– Cum îi putem ajuta pe spectatorii mai puţin iniţiaţi să înţeleagă conţinutul, încărcătura şi emoţia unei compoziţii muzicale?
– Să fiu foarte sincer, acelaşi lucru mă preocupă şi pe mine de câţiva ani. Consider că numai melomanii vor fi pregătiţi să asimileze complex piesele muzicale clasice. Grupul ascultătorilor de muzică clasică a devenit unul foarte restrâns. În vremurile de astăzi, numai cei avizaţi sunt capabili de a face distincţia dintre ceva calitativ şi mai puţin calitativ.
Totuşi, o recomandare ar fi ca muzica clasică să fie implementată mai pregnant în cadrul social, nu numai la şcoală. Nu este vina şcolii sau a educaţiei în plan personal că marea majoritate dintre indivizi nu sunt interesaţi; o mare parte din vină poate fi atribuită şi mass-mediei, care nu promovează astfel de activităţi. Probabil, dacă am asculta mai multe genuri de muzică, am fi mai deschişi să asimilăm atât ceea ce este nou, cât şi ceea ce este vechi. Oamenii ar trebui învăţaţi să asculte mai multe genuri concomitent, pentru a putea înţelege muzica clasică. Cred că aceasta ar fi singura modalitate ca cineva să îşi poată însuşi stilul muzicii clasice.
– Cum putem convinge oamenii să asculte mai multă muzică clasică?
– Nu consider că ar trebui convinşi. Până la urmă, fiecare are puterea de a alege tipul de muzică pe care îl ascultă. Am impresia că încercarea de a convinge pe cineva de ceva se soldează, în cele mai multe cazuri, cu un eşec inevitabil. Mai degrabă, muzica clasică ar trebui integrată în viaţa obişnuită a unui individ. Conceptul că trebuie convingere şi antrenament pentru a digera arta nu este integral adevărat. Omul nu are nevoie de cunoştinţe culturale pentru a percepe estetica, dar are nevoie de ele pentru a o putea înţelege.
De asemenea, consider că şi muzica clasică ar trebui să se adapteze noilor curente. Nu multă lume mai are timp să digere o simfonie întreagă, mai ales după o zi extenuantă de muncă. Prin lucrări de dimensiuni mai mici, prezentate la radio sau pe anumite platforme, s-ar uşura interacţiunea publicului cu un gen atât de complex precum cel clasic. Astfel, publicul va fi atras şi, invitabil, cerinţa va deveni mai mare. Din nou, nu ar trebui „forţată”, ci „integrată”.
– Cum putem recunoaşte sublimul unei interpretări pianistice?
– Din punctul meu de vedere, sublimul unei interpretări pianistice este destul de facil de recunoscut. Un public sensibil şi cu o anumită educaţie muzicală poate face diferenţa dintre un pianist sincer şi unul care îşi demonstrează doar abilitatea tehnică. Într-adevăr, nu mulţi mai fac această distincţie. O cauză ar putea fi aceea că publicul s-a obişnuit cu un ritm foarte accelerat al traiului şi nu mai are timp să distingă între calitate şi cantitate. Deci, un răspuns simplu ar fi următorul: publicul trebuie să îşi dezvolte răbdarea de a asimila evenimentul sonor, de a-l analiza şi de a-l interioriza, altfel, actul artistic nici nu poate avea loc. În final, calitatea va rămâne, pe când cantitatea de note muzicale şi corectitudinea acestora vor fi nesemnificative.
– Care-i mesajul pe care vrei să-l transmiţi prin muzica pe care o interpretezi?
– Nu am un mesaj anume, nici măcar o poveste. Am impresia că muzica nu lucrează cu „poveşti”, ci cu anumite emoţii şi nuanţe ale acestora. Când interpretez un text muzical, încerc mai mult a evidenţia caracterul piesei decât un mesaj anume. Spre exemplu, pot să încerc să transmit nelinişte, tulburare, vioiciune sau alte nuanţe. În comparaţie cu alte arte, muzica nu are foarte multe puncte de referinţă. Este cea mai exactă şi cea mai ambiguă dintre arte. Nu produce culori, nuanţe, texturi, discursuri sau poveşti, doar realitatea umană încearcă să o asemene cu astfel de lucruri. Muzica nu reprezintă nimic, este doar oscilaţie sonoră. Cu toate acestea, muzica este mai mult decât sugestivă. În interpretările mele doresc mai mult să ghidez publicul, nu să îi dau soluţia. Eu doar ilustrez o idee muzicală, dezvoltată şi prelucrată estetic. Menţionez, „prelucrată estetic”, deoarece dragostea prezentă în muzică nu este acelaşi lucru cu dragostea reală, avidă, ci este un sentiment raportat la valoarea operei de artă şi nu are scopul de a trezi sentimente reale, ci doar sentimente estetice. Mesajul pe care îl transmit eu este emoţia estetică, nu afabilă. Şi consider că este corect să îi dau libertate de exprimare şi publicului. Până la urmă, singurul care va şti mesajul complet şi nealterat este compozitorul, iar, adesea, nici el. Sunt aproape sigur că noi, interpreţii, doar răstălmăcim înţelesul pieselor muzicale şi nu reproducem exact mesajul intenţionat. Aici cred că apare şi magia muzicii.
– Recent, ai obţinut Premiul I la concursul „Spune povestea locului tău”, organizat de Facultatea de Istorie şi Filosofie, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj- Napoca şi Asociaţia Studenţească Philohistoriss. „Victor Brauner – o incursiune în opera ezoterică avangardistă” a fost tema lucrării tale care a întrunit sufragiile juriului. Te-ai pregătit pentru acest concurs cu doamna profesoară Luminiţa Moscalu.
– Da, a fost un subiect la care eu am lucrat în ultimii patru ani, cu documentare la resursele existente în ţară – Biblioteca Judeţeană „G.T. Kirileanu” şi alte biblioteci on-line, de pildă, Biblioteca din Paris – Centrul Pompidou, unde am găsit resurse foarte importante. Am studiat şi foarte multe articole din ziare, anumite lucrări de masterat şi doctorat din alte ţări. Totodată, ajutorul doamnei profesoare Luminiţa Moscalu a fost considerabil. A fost cea care m-a inspirat să scriu despre Victor Brauner şi care mi-a dat anumite materiale biografice pe care le-am adăugat în acest eseu. Iniţial, lucrarea a avut 20 de pagini, dar a trebuit să o comprim, să rămână 10 pagini. Scrisul se pliază foarte bine pe aptitudinile mele. În afară de pian, pe care-l studiez de la şase ani, citesc foarte mult şi întocmesc fişe de lectură la fiecare volum. Aceste fişe mă ajută foarte mult atunci când am nevoie de informaţii.
– Vei alege să-ţi continui cariera în străinătate?
– Nu m-am decis încă unde voi studia în viitor. Consider că voi lua alegerea potrivită la momentul potrivit.
A consemnat Violeta MOŞU