Activitatea didactică a cunoscut şi înregistrează numeroase şi variate moduri alternative de organizare şi realizare a instruirii. Dintre acestea, cele care cunosc cea mai mare răspândire, în unele sisteme şcolare sunt: pedagogia „Freinet”, pedagogia „Montessori” şi pedagogia „Waldorf”.
1. Pedagogia „Freinet”
Célèstin Freinet (1896-1966) a lansat în Franţa o mişcare pedagogică ce îi poartă numele şi care se remarcă prin tendinţa individualizării parcursului şcolar. El propune ca învăţarea să se realizeze prin tatonare experimentală, proces care poate fi perfecţionat şi accelerat de mediul educativ. Principiul acestei metode este următorul: în loc de a se introduce învăţarea din afară, ea să fie produsă din interior, în loc de imprimarea, de impregnarea minţii elevului să se prefere exprimarea, cons- trucţia, creativitatea – ceea ce favorizează succesul datorită aportului decisiv al vieţii şi experienţei personale a copilului.
Metoda „Freinet” are la bază centrarea activităţii educative pe cel ce învaţă, dar nu în forma jocului ci prin muncă, pe care o consideră principalul nucleu al activităţii şcolare. Argumentul folosit este că şcoala nu trebuie să caute plăcerea, tot aşa cum nu trebuie să provoace suferinţa. Desfăşurarea activităţilor şcolare în formă de „muncă-joc” realizează pregătirea copilului pentru viaţa reală, satisfăcând în acelaşi timp atât trebuinţele de învăţare cât şi pe cele sociale.
Rolul educatorului şcolar constă în provocarea nevoilor naturale ale copilului, care îşi va asuma liber efortul presupus de sarcinile de învăţare pe care le propune şcoala.
Practica a dovedit că şcoala de tip Freinet este una a exprimării şi a comunicării care opune şcolii tradiţionale – acuzată de verbalism – o pedagogie a acţiunii şi a muncii.
2. Pedagogia „Montessori”
Maria Montessori (1876-1952), medic şi psiholog, a realizat un adevărat pionierat în direcţia căutării acelor modalităţi educative care să stimuleze şi să dezvolte la maximum potenţialul de învăţare de care dispune fiecare elev. În centrul filosofiei pe care o propune şi a metodei pe care o promovează situează ideea afirmării libertăţii individuale a copilului, ale cărei baze se pun în copilăria timpurie când acesta învaţă cum să înveţe. În consecinţă:
• copilul trebuie tratat cu un respect deosebit;
• el este văzut ca un individ cu personalitate unică şi cu un potenţial intelectual diferit de al altora;
• în perioada preşcolarităţii copilul îşi dezvoltă sentimentul de sine care este esenţial în raport cu dezvoltarea sa viitoare;
• copilul nu este un adult în miniatură.
Ca strategie, metoda Montessori pune accent pe individualizarea instruirii, menţinând copiii în sala de clasă. Rolul educatorului se rezumă la pregătirea mediului şi la observarea copilului. Mediul educaţional poate fi considerat pregătit atunci când oferă materiale educative adaptate nevoilor copilului şi lasă fiecăruia libertatea de a-l explora pentru a se dezvolta în ritmul său natural.
În general – spune Montessori – adultul nu trebuie să facă pentru copil ceea ce acesta poate să facă de unul singur. El are o minte absorbantă şi învaţă fără efort.
3. Pedagogia „Waldorf”
Aceasta a fost creată la începutul secolului XX de către Rudolf Steiner, prin înfiinţarea unei şcoli pentru copiii muncitorilor de la şcoala Waldorf Astoria. Şcolile aparţinând acestei alternative, înfiinţate în diferite ţări sunt cunoscute ca „Şcoli Waldorf” sau „Şcoli R. Steiner”. Pedagogia „Waldorf”, fără să fie ostilă celei tradiţionale preţuieşte integrarea copilului în realitatea socială şi conducerea acestuia spre o libertate a individualităţii. După Steiner, calitatea supremă a omului este libertatea, voinţa liberă. De aceea educaţia este chemată să-i ajute pe copii să devină ei înşişi, să-şi găsescă drumul spre interior. Prin educaţie, trebuie să permitem personalităţii copilului să se dezvolte liber, înlăturând toate opreliştile.
Pedagogia „Waldorf” nu se preocupă în cadrul învăţământului de îndrumarea elevului spre o formare profesională anumită, spre o specializare, ci urmăreşte să dezvolte personalitatea în ansamblul ei.
Organizarea şi desfăşurarea activităţii în cadrul instituţiilor şcolare prezintă unele note distinctive faţă de învăţământul clasic:
• arta se împleteşte cu predarea ştiinţifică, armonizând procesul de instruire;
• disciplinele şcolare nu sunt privite ca scop în sine, ci ca mijloace educaţionale;
• nu se pun note, ci, la sfârşitul anului şcolar elevii primesc o caracterizare;
• rolul manualelor este redus simţitor, elevii primind informaţia în orele de curs şi din toată gama de cărţi existente în domeniul studiat.
În anul 1990 a luat fiinţă la Bucureşti „Centrul pentru Pedagogie Waldorf”, susţinut de Guvernul Germaniei şi de Uniunea Şcolilor Waldorf din Germania.
În încheiere aş dori să menţionez că scopul meu nu este de a convinge pe cineva despre superioritatea acestor metode alternative de învăţământ în defavoarea educaţiei clasice ci, de a deschide un orizont de analiză în ideea preluării unor elemente benefice pentru elevi şi înglobării lor în munca de zi cu zi la catedră.
Bibliografie:
1. Radu, I.T., Ezechil, L. – Didactica – Teoria instruirii, Editura Paralela 45, Piteşti 2006;
2. Sălăvăstru, D. – Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004;
3. Truţa, E., Mardar, S. – Relaţia profesor – elevi: blocaje şi deblocaje, Editura Aramis, Bucureşti, 2007;
4. Ionescu M., Bocoş M. – Tratat de didactică modernă, Editura Paralela 45, Piteşti, 2009;
5. Gordon, T., Burch, N. – Profesorul eficient, Editura Trei, 2011.
Prof. Gianina BURUIANĂ