A început şcoala. Iarăşi mă simt ca un preot nevoit să predice despre un Dumnezeu în care nu mai crede. La asta se adaugă şi faptul că predau literatura, la liceu, ceea ce amplifică imponderabilele. Orice ştinţă „gratuită”, orice domeniu umanist care cere câteva abilităţi de interpretare, o anume perspectivă asumată şi o viziune culturală de oarece anvergură pare, azi, tot mai străină. Celor mari şi mai ales celor mici. Lumea s-a cam redus la principalul ei obiect de folosinţă: ecranul plat al gadget-ului. Experienţa şi gândirea celor de dinaintea noastră trebuie să depăşească dificultatea inutilă a încastrării în simbol. Orice conţinut cultural trebuie să devină o simplă poveste cu cheia la vedere, o înşiruire de informaţii rapide, seci, simplificate, accesibile, la un click distanţă. Ceva fără adâncime.
Bun, şi totuşi şcoala trebuie să-şi facă datoria, să predice în pustiu, dacă e nevoie, să arate cu degetul valorile, realităţile, hărţile tuturor lucrurilor şi drumurile până la ele. Dacă nu ea, atunci cine? Adepţii, atâţia câţi mai sunt, vor asculta, se vor folosi, vor duce mai departe, vor spune şi altora. Şi iată, minimal, un viitor educaţional asigurat. Chestiunea e de-a predica autentic, pentru puţinii auditori prezenţi, actuali, curioşi; cu mijloace adecvate, bine gândite, eficiente. Exact asta nu se întâmplă!
Din anii 1990, învăţământul preuniversitar nu s-a reformat aproape deloc, în esenţă. S-au schimbat manualele, s-au schimbat datele calendaristice şi denumirile de examene, s-au schimbat împărţirile perioadelor de evaluare, de şcoală şi de vacanţă, s-au inventat competenţe, proceduri şi itemi, s-au introdus şi scos conţinuturi aiurea, s-a complicat inutil limbajul teoretic al psiho-pedagogiei, dar, în esenţă, carenţele majore au rămas aceleaşi. O programă încărcată, o discrepanţă între ce se face şi ce se cere, o lipsă de motivaţie (de orice fel) de ambele părţi – a prestatorilor (profesori) şi a beneficiarilor (elevi), un gol de viziune pe termen lung. Subfinanţarea, slaba pregătire pedagogică şi ştiinţifică, lipsa de talent comunicaţional, aspectul general cumulativ – informativ, birocraţia şi documentarocraţia didactică, rupturile între nivele pe parcursurile primar – gimnazial – liceal (-universitar), politizarea excesivă a factorilor decizionali, aroganţa de-a face schimbări cu orice preţ numai de dragul schimbării. Şi multe altele. De unde plictiseala, banalizarea, convenţionalul, rutina şi totala ineficienţă.
A început şcoala, spuneam. Voi preda din nou literatura. Voi face efortul, ca de fiecare dată, să mediez între rigiditatea sistemului din spatele meu şi mobilitatea vie a orizontului celor din faţă. Fără să mă mai întreb până când (deşi s-au promis schimbări mari, am auzit eu!). Dacă nu mai cred într-un Dumnezeu al sistemului, măcar mi-a rămas credinţa în literatură. Şi pentru asta, merită efortul. (N.R. Articol preluat din LITERATURA DE AZI, revistă online a USR)
Adrian G. ROMILA